Nimic nu este bun sau rău prin natura sa, ci această distincție este stabilită de părerile oamenilor.
Arthur Schopenhauer
Astăzi țin neapărat să fiu alături de niște prieteni dragi, printr-un gând şi aceste rânduri prin care vreau să-i asigur încă o dată de tot respectul meu pentru ei, pentru însoțitorii lor, acolo unde sunt, pentru asociațiile din care fac parte.
Ȋn fiecare an, la 3 decembrie, este marcată Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi. Data a fost stabilită ȋn 1992, de Adunarea Generală a ONU, pentru a motiva populaţia să respecte abilitățile acestor oameni, nu să privească cu milă dizabilitățile și să condamne prin nepăsare, discriminare, încă o dată acești vinovați fără de vină.
Personal, când mă gândesc la acești oameni dragi mie, mi-i închipui fiind asemenea unui joc puzzle din care o piesă a fost furată de mâna soartei și pierdută pe undeva.
Noi, ce ne numim normali, ar trebui să facem zi de zi ceva pentru a-i ajuta să găsească acea piesă, să facem ceva care să suplinească ceea ce le lipsește.
Uneori este deajuns doar un zâmbet și-un gând bun. Alteori trebuie să facem mult mai mult, să fim lângă cei care luptă pentru ei cerând protecție socială reală, să le respectăm locurile lor speciale din parcări, din mijloacele de transport, să-i acceptăm lângă copiii noștri în școli și grădinițe, să nu-i mai privim ca pe niște ciudați, ba din contra, să-i tratăm ca pe cei normali de lângă noi, pentru că SUNT NORMALI, oameni buni.
Gândul și aceste rânduri sunt scrise pentru copiii de la APCA,
pentru Ana Maria-îngerul cu aripi frânte
pentru Nicu Despa, un adevărat câștigător – superbloger
pentru Liviu – prietenul meu luptător și alergător de cursă lungă
Să fiți sănătoși, prieteni, să aveți parte de tot binele lumii și să nu vă pierdeți niciodată speranța!
Tu, pentru mine, eşti dovada că încă există umanitate pe această planetă, în această ţară…
Multumesc, Athos73!Ti-am copiat sufletul tau!
Mi-e greu sa scriu despre asa ceva,pentru ca niciodata nu i-am privit altfel decat ca pe niste oameni si atat,nu ca pe niste ciudati,nu ca pe niste anormali,ci din contra ca pe semeni ai mei care poate mai mult decat unii dintre noi(care nu-si dau seama de importanta iubirii) au nevoie iubire, caci ea este cea care ne face sa fim parte din D-zeu!
I ti stiu sufletul, Mihaela!Esti minunea mea de fata frumoasa si bună!
Mă bucur să citesc astfel de articole pe mai multe bloguri. Şi mă înclin în faţa oamenilor pentru care viaţa este o luptă mai grea decât a mea.
Inseamna ca esti un om deosebit. Stiam eu de ce imi placi si de ce te admir.!
Sunt cu sufletul alături de articolul tău! Dar ce să spun! Cineva ar trebui să le ofere măcar “o undiţă”!
Pentru ei conteaza sa stie , sa simta ca cineva le este aproape.
Multumim Maria pentru gandurile bune si pentru ca sunteti cu totii alaturi de noi.Sanatate si voua tuturor
Vinovat, dar far de vina……cer sa se faca lumina….
Cu drag!Voi aveti lumina in suflet!
Tocmai am văzut azi pe yupi.md un colaj de poze cu oameni şi mai ales copii cu astfel de probleme. Ei sunt adevăraţii învingători, fiecare zi pentru ei e o victorie împotriva crudului destin….