Mă strecor printre iluzii,
ca o apa printre pietre lunecoase.
Nu știu unde ajung,
știu că doar curg din zori în amurg.
Alunec ușor atunci când mi-e dor
sau învolburată țâșnesc spre înalt,
mă zbat ziduri să sparg
mă risipesc în nisipul ce curge-n clepsidră prea cald,
m-ascund sub o stâncă sau prin spini îmi fac vad.
Nu știu unde-o să ajung,
printre iluzii eu fug
spre loc mai arid, și mai pustiu,
decât abisul spre care eu curg,
spre care eu cad.
Curgi cu cuvântul şi ajungi în tine.
Nu-i loc pustiu, acolo-i bine;
nu e arid, e loc roditor;
drumul e greu şi pe jos, şi în zbor.
Nu-i loc roditor.
Nu poate rodi nimic de-atât gol,
Cuvintele doar răsună-n căderi
sau poate e ecoul răsfrânt din dureri.
E greu.Sunt doar jos, nu în zbor.
Ai să umpli golul, ai să-ţi recapeţi zborul…
E în noi atâta vindecare, e speranţă şi-avem de partea noastră fărâma de uitare.
Nu încremenim în durere. Din ea culegem putere, apoi vine zâmbetul şi se prinde de inimă, usucă ultima lacrimă, iar cuvintele răsuna-vor din nou, nu doar ecou…
caderile au rolul lor. iar zborul (sau renasterea), de cele mai multe ori, este o iluzie.
dar asta nu trebuie sa fie un capat de tara.
Demult, nu-mi mai este nimic capăt de țară. Mulțumesc pentru vizită!