Zapada ca un dor

Photobucket
Ninge. Din cer se desfășoară pe pământ voaluri diafane croșetate din stele înghețate. Copacii, case, garduri, tăcute, își pierd formele sub lumina pură .

Ninge. O lume a oamenilor de zăpadă mă cheamă, mirajul nopții de iarnă mă cheamă, albul pe care-l iubesc atât de mult mă cheamă, dorul mă cheamă și-o iluzie. Iluzia ca te pot găsi printre fulgi, iluzia că noi doi putem deveni doi fulgi dansând printre stele înghețate.

Zăpada însă este intactă.Tu lipsești… așa că nici eu nu voi mai dansa. Voi sta nemișcată în zăpadă și voi visa. Atât pot să fac… fără tine… să visez.

Voi visa ca fiecare fulg mă acoperă cu dor. Nu mai vreau sa dansez printre fulgi, acum vreau să mă îmbrățișeze zăpada, ninsoarea de tine.

În albul ei, trupul meu cu bratele larg desfăcute desenează imaginea unei păsări cu aripile întinse între răsărit și apus, într-un zbor în efemer.

Fulgii ușori pe care ți-ai scris tu dorurile sunt din ce în ce mai mulți. îmi intră în ochi, se-așează pe față, pe corp, pe palme. Fulgii de nea sunt fierbinți. Ma ard dorurile. Mi se topesc pe buze. Mă dor nerostirile. Mi-acoperă trupul. Ma frig ne-mângâierile.

Amintirea ta îmi dă aripi. Sunt din ce în ce mai ușoară, eu însămi sunt un fulg. Dorul tău ce -mi ninge sufletul  mă poartă spre  înalt. Rămâne-n zăpadă urma de om crucificat în efemer, om ce pentru o clipa s-a visat pasare… și mai rămâne o singura urmă de pași, pașii mei ce-și cauta drumul spre acasă.

2 thoughts on “Zapada ca un dor

Leave a Reply