Zâmbetul

 photo Strangers.gif

Motto
“Nu înceta niciodată să zambști. nici chiar atunci când ești trist, pentru că nu se știe cine se poate îndrăgosti de zâmbetul tău”
Gabriel Jose Garcia Marquez
...asta am simțit că vreau să spun după ce am citit niște rănduri, după ca am recitit printre rânduri.

Am citit, am recitit, apoi m-am uitat să văd pe ce blog sunt…pe al meu sau pe altul. Sunt cumva gândurile mele și am uitat unde le-am scris? Nu, văd bine, nu este scris de mine , este scris aici-http://kristin68.blogspot.ro/2013/05/si-toate-vor-fi-amintiri.html#comment-form-…cu toate acestea, repetabila poveste seamănă uluitor de bine cu poveste mea și cine știe cu câte infint altele. Poveștile se termină din păcate, se termină fără sa  mai ajungi până la adânci bătrâneți, fără un final fericit, fară “Va urma!”. Ceea ce ieri era o minune, azi devine o mare deziluzie. 

O astfel de minune, poveste, am trăit și eu, și tu,și câți și câte, o astfel de deziluzie a urmat și dupa povestea mea, aruncându-mă  cu brutalitate la mariginea unui drum ce nu ducea nicăieri, risipindu-mi ultima brumă de încredere în mine, în oameni, în adevăr și iubire.  Când realizezi că nu mai există un drum pentru doi, primul sentiment este cel de uimire-că ceea ce credeam veșnicie nu a fost decât o efemeră secundă dilatată artificial de doi visători, alimentată de dorința de a completa,uimire că ceea ce credeam că este sacru devine inuman de profan, uimire că nu mai știi cine ai fost și cine ești.
Urmează disperarea, disperarea că nu vom știi ce să facem cu atât timp, care iar se dilată, de singuratate, că nu vom  ști  ce vom  face cu brațele, cu palmele,  că nu vom știi să mai credem în icoane, în verbe, adverbe, epitete, metafore  ce nu  ne erau de ajuns pentru a defin pe… a fi.
Dupa potop exterior, dupa mult plans interior, disperarea se transforma în furie. Ne dam seama că am construit castele de nisip, castele din carți de joc, case la margine de hău, toate dispărând la primul cutremur, la primul val sau prima rafală de vănt.  Nu putem accepta că am luat părți din noi și am rezidit un om, nu putem accepta că  omul acesta a fugit cu noi fără să se uite în urmă, fără să-i pese că prin golurile rămase șuieră  vifor și curg ploi de sare.
Pe moment nu putem accepta,  însă cu timpul obosești să-ți mai pui întrebări, obosești să faci naveta între trecut și prezent,obosești să cauți răspuns la întrebări ce se lovesc de tăceri, așa cum ecoul se lovește de munte. Accepți, te accepți incomplet, uiți mai întăi ce te-a durut ieri, ierți sperând că întro zi cineva îți va lua de pe umeri  povara, speri că odată și-o dată se vor risipi negurile apăsătoare. Uiți , te liniștești, începi să rezâmbești, dăruindu-ți  primul  zămbet  unui necunoscut de pe stradă,  un neștiut ce parcă… parcă îți amintește de un timp când credeai în povești.
Am trecut prin toate astea, am suferit, am plâns apoi am zâmbit,  am avut norocul că necunoscutul acela să se îndrăgostească de zâmbetul meu. Acum iar construiesc castele, numai că el m-a dus departe de nisipuri mișcătoare, m-a urcat pe o scară de cuvinte  deasupra lumii. Câteodată, privind spre înspre mine, văd umbra unei stafii ce parcă abia așteaptă înserarea pentru a pune stăpânire pe teritoriul pierdut. Chiar nu îmi este teamă, chiar nu mai am niciun sentiment. Îmi este indiferentă, chiar nu am timp de ea, fiind atât de ocupată să zămbesc, dar mai ales să mă rezidesc.

2 thoughts on “Zâmbetul

  1. Atunci cand simti ca te pierzi, cantaresti altfel lucrurile, iar singura persoana importanta din Univers esti TU! Nici iubirea, nici ura, nici regretul, nici compasiunea…nimic nu mai conteaza! E dulce-amar sentimentul acestei “descoperiri”, dar drumurile nu se strabat decat inainte!

  2. Zâmbetul tău…declanşator de şantiere care construiesc visuri şi le aduc în realitate…zâmbetul tău, poartă al unui univers de noi ştiut,întro permanentă expansiune…zâmbetul Mayei, izvor de sentimente…

Leave a Reply