Zambetul de parada


            Îmi privesc poza de la nuntă şi-mi studiez zâmbetul. Ar fi trebuit să fi fost fericită atunci, nu? Că doar o dată se căsătoreşte omul prima datăDar zâmbetul meu nu era al unui om fericit şi ştiu de ce, îmi amintesc. Mă strângeau pantofii, iar eu trebuia să fiu senină, fericită, altfel cum îmi mai ieşea frumoasa poză de nuntă?! Se vede zâmbetul chinuit? Nu-i aşa că nu se vede? Numai eu  îl văd…a mă obişnuisem cu mult timp în urmă, să zâmbesc de câte ori mă strângeau pantofii. E adevărat, era un zâmbet strâmb, fals, un zâmbet de paradă, dar cine avea ochi să mi-l vadă pe al meu, când toţi făceau acelaşi exerciţiu, când li se imprimase în pori şi în suflet felul acesta de a zâmbi?

            Am învăţat să zâmbesc aşa de pe vremea paradei de 1 Mai, când toţi eram îmbrăcaţi la fel, când toţi eram încălţaţi la fel – de obicei în roşu şi trebuia la o anumită comandă să întoarcem capul spre tribună şi să arătăm cât de fericiţi suntem noi. Exersam săptămâni în şir, ani de-a rândul să mergem încolonaţi, aliniaţi, să ne pictăm pe faţă fericirea, la comandă. De regulă, chiar dacă mă strângeau pantofii, continuam să-mi ţin zâmbetul forţat agăţat de colţul gurii mult timp după ce treceam de tribuna oficială, în sufletul meu însă, îmi zâmbeam cu adevărat, mie de data asta, dar nu trebuia să ştie nimeni, pentru că abia aşteptam să intru pe uşă, să o încui şi să arunc naibii pantofii roşii şi costumaşul roşu. Eram fericită ştiind că nu voi mai fi obligată măcar câteva ore să merg încolonată, aliniată şi să fac atât de multe la comandă. Apoi nu a mai existat parada de 1Mai, unii pantofii au continuat să mă strângă şi eu să zâmbesc fals. Credeam că nu am să o mai fac niciodată, dar m-am înşelat, devenise reflex. Am mai zâmbit de multe ori strâmb, când nu vroiam să-mi supăr semenii, când trebuia să obţin ce de fapt era al meu, când iar trebuia să defilez alături de alţii, când de fapt aş fi vrut să fiu singură.

            Asta până întro zi când nu am mai vrut să fiu ca ceilalţi. Atunci am ieşit din “coloană“, m-am aşezat cu fundul pe o bordură de la marginea drumului, mi-am scos pantofii ce măstrângeau şi i-am aruncat cât colo. Şi am fost eu. Zâmbetul meu nu a mai fost chinuit, a fost zâmbet de om liber, picioarele mele simţeau căldura răcoritoare, da, am zis bine – răcoritoare – a pământului. Devenisem ţăranca aceea liberă, căreia cel mai drag îi era să meargă cu tălpile goale pe pamântul său, devenisem omul acela liber să poată râde când simte el, să meargă când vrea el, să facăce vrea el, nu ce-i impun alţii.  
          Întro seară, în plin centru de metropolă, înconjurată de lume, care de care mai simandicoasă, am simţit nevoia să merg în picioarele goale, deşi aveam ţinuta de searăşi atunci… iar mi-am aruncat pantofii şi am mers desculţă, zâmbind fericită. Cei caretreceau pe lângă mine mă priveau uimiţi, mă priveau cu zâmbetul lor de paradă, ori poate compătimire, zicând în gândul lor: săraca! Dar eu nu eram săraca de loc, eram bogată, eram liberă şi îmi venea să le strig, cu toată forţa unui suflet liber, ceea ce vreau să spun mereu de câte ori văd zâmbete chinuite: Hai, aruncaţi-vă pantofii care vă strâng şi învățați să fiți liberi! Zâmbi liberertății…e cel mai frumos zâmbet.
Postare inscrisa in BlogPower 83 Tema propusa de Bianca si Mirona este:

Despre libertate.
– Cât de liberi suntem?
– Putem fi liberi cu trupul dar prizonieri cu sufletul?
– Avem nevoie de o lume in care există libertate fără limite?



23 thoughts on “Zambetul de parada

  1. Oricât de mult ne-am dori să fim liberi, libertatea noastră este doar aparentă. Omul “trăiește doar cu iluzia că este slobod să facă ce vrea. În rest, face jocul societății în care trăiește după cum “este investit cu o misiune măruntă sau de mare însemnătate”

    • Da, Liviu.Face jocul unei societeti construite dupa mintea unora care cred ca au libertate totala in a da si lua libertati, dar mai ales in a le ignora si incalca.

  2. de fapt e o libertate partiala, cea exterioara. sunt multe dependente care ne constrang si care tin pur si simplu de conditia umana. lucru asupra caruia e lipsit de sens sa tot revenim; cea adanca, dinauntru, insa e singura pe care o putem creste iar acolo se poate si zbura, si naviga, si cobora. si asta nu doar in imaginar, desi e si imaginarul o forma de libertate, poate cea mai la indemana.

  3. Dacă mă uit în trecut, nu ştiu de când am început să visez, parcă visez de când lumea. Am tălpile rănite de cât de departe zboară visul din mine!
    Foarte frumos ai scris, Maria!

  4. mai exista o libertate oferita de convingerile pe care ti le respecti pana la capat, exista una a descoperirii sinelui in care nimic altceva nu mai conteaza fiind absorbit de cautare, cea a iubirii impartasite, cand greutatile se estompeaza iar bucuriile se amplifica pentru ca se petrec cu ecou…o multime de forme in care libertatea se manifesta in sentiment sau spirit. nu obisnuiesc sa imping limitele spre absolut pentru ca diferenta dintre lumea personala si cea perceputa-nu reala, este doar interpretarea pe care fiecare o dam realitatii dar care exista independent de noi si, uneori,aparent impotriva noastra-provoaca suferinta. un val prea mare de suferinta poate ineca dar, recunosc, poate fi si catharsis.
    anonimul de mai sus, madalina:)

  5. Multumesc,Madalina!A preciez punctul tau de vedere plin de realism.As fi vrut sa scriu plin de adevar, dar m-am oprit pentru ca si in adevar exista libertate.Libertatea adevarului nostru.Mi-ar placea sa te stiu mai bine!

  6. Probabil ca micile gesturi pe care am dori sa le facem uneori, dar ne abtinem pentru ca asa ne-a invatat societatea sau viata, probabil ca daca din cand in cand le-am face, am simti un pic de libertate…

    Si tot poate libertatea e o stare pe care o simti uneori…

    • Zambetului de parada i se mai spune si zambet de complezenta.Urat mi-a fost sa trebuiasca sa zambesc pentru ca asa trebuie.Un zambet sincer de la mine, pentru tine, Ioana!

  7. Foarte rar in viata mea am folosit un zambet de parada… nici la depunerea juramantului in armata nu am folosit asa ceva, mai ales ca imi clantaneau dintii de frig….

    • Sa nu spui ca nu ai zambit niciodata, asa de foaie verde, desi ti-ar fi venit sa-i dai mai degraba un pum in cap.Eu recunosc, o mai fac si azi…zambesc cate unui poitist ce i se parea apoi ca nu am avut centura.

  8. Frumoasă poveste. Mă regăsesc în ea. La o vizită a tovarășului la Palatul Copiilor am cedat și am fugit acasă. Și azi îmi amintesc privirea plină de înțelegere a milițianului care mi-a permis să rup cordonul… Ce vremuri…

Leave a Reply