Întrebarea de ieri…

Înserarea desenează umbre tainice, strecurându-se printre florile de petunii și regina nopții. Rumoarea unei seri somnoroase începe încet, încet să se risipească, rămânând în urma ei doar o aromă de floare deschisă și-un cântec de greieri.

– Cine cantă, mamă?

Întrebam eu, neștiutor copil ce vroia să le afle pe toate.
Mama începea să-mi povestească despre un mic violonist, îmbrăcat în frac, ce nu are alta treaba decât să cânte florilor, ierbii, oamenilor, dintr-o vioară mică, mică, fermecată.

Atunci am visat pentru prima dată cum cânt și eu oamenilor, florilor, ierbii. Un vis minunat din care aș fi vrut să nu mă mai trezesc, știind că eu nu am vioara fermecată. Trebuia neapărat să fac rost de vioară..și am știut cum.

O zi întreagă, am stat c-un fir de ața în mână ce avea la capăt un pic de ceară, să prind un greiere.

Vroiam să-i fur vioara…mă și vedeam cântând pe scena vieții, ascultată de lumea întreagă, cântând nopți de-a rândul învăluită în aromă de fan și flori de vară.

Mare mi-a fost dezamăgirea când din crăpătura de pământ a apărut o mica gânganie, neagră, speriată, ce nu aducea nici pe departe cu vreun trubadur.

Vioara, nici vorba să fie. Așa ca l-am strivit cu ciudă, acoperindu-l cu iarba înrourată de lacrima mea.

În noaptea aceea a plouat…tunetele, fulgerele Și regretele, speriindu-mi somnul. Mi-am găsit refugiu în brațele mamei.

Legănata de ea, mi-am jurat că nu o să fur, că nu o să ucid, că nu o să invidiez, și că-mi voi face vioară din propriul cuvânt… să pot să cânt.

Răspunsul de azi

Azi cânt râzând și râd cântând,

Azi mai suspin și mai și plâng ,

când nu am unde să mai fug.

Râzând, plângând, mereu eu cânt,

Vioara mea azi e făcută din cuvânt.

Răspuns la provocarea lansată de Poteci de dor,Între întrebare şi răspuns… o viaţă