Viața din joc, jocul din viață


„Când copilul din mine moare, atunci nu mai exist.” – Constantin Brâncuşi

     Parcul liniștit se scaldă blând sub razele soarelui de octombrie. Un vânt călduț suflă leneș printre frunzele căzute, purtându-le peste firele de iarbă arse de vară și brumă.
Mă uit la ele gândindu-mă că și noi suntem niște frunze purtate de vânt spre niciunde.
     Aici, în parcul acesta, este bătrâna mea bancă, locul unde mă retrag de câte ori vreau să fiu doar eu și visele mele, locul în care mi se pare că pot opri timpul, negândindu-mă la nimic, locul unde gândul prinde aripi, purtându-mă întrun ieri îndepărtat.
     Îmi place să privesc jocul copiilor, atât de plin de viață și de energie, de bucurie, îmi place să mă regăsesc în copilăria lor, îmi place să stau  cu ochii închiși, să  ascult larma parcului și să-mi închipui că sunt iar fetița de altădată.
      
     Mereu îmi spun că la mine copilăria s-a terminat atunci când dragul de tata a plecat la îngeri. Dar, oare s-a terminat? Nu, nu  s-a terminat. Au trecut numai anii aceia, încărcați de frumos, jocuri, mister, zâmbet și nepăsare. S-au spulberat ușor sub boarea timpului, așa cum se risipesc globurile de păpădie sub o răsuflare de vânt, amintirea lor lăsându-și rădăcinile adânc înfipte în suflet.

     Mă întorc mereu în raiul meu pierdut, mă întorc cu nostalgie, pentru a regăsi copilul acela lipsit de grija zilei de azi și a celei de mâine. Privesc jocul copiilor și acum, om mare, îmi dau seama că acele jocuri erau adevărate exerciții făcute la școala de luptă a vieții, pentru o vreme târzie, pentru atunci când tot mai rar vei fi tu cel adevărat, când vei avea din ce în ce mai puțină putere de a visa.

     Când ești copil, te joci fără să fii conștient de ceea ce faci. Jocul tău este inocent, te încântă misterul, noul, înveți să descoperi, înveți arta de a învinge sau de a pierde.
     Adultul de mai târziu își va aduce aminte doar de senzații ori sentimente și va continua şi el să se joace, aplicând ceea ce a învățat de copil. 
     De data asta însă jocurile sunt conștiente, mult mai dure, mult mai agresive. Sunt  jocurile foamei. Ți-e foame de viață, ți-e foame de afirmare, de recunoaștere, de frumos şi de iubire. Ești nevoit iar şi iar să devii altul, să te ascunzi după aparențe, după măști.
     Când ești copil ești sincer, nu ai nevoie de măști pentru suflet, nu te prefaci decât de dragul jocului.
 Intrăm în pielea diferitelor personaje, interpretăm roluri, jucăm în piese în care suntem deopotrivă  regizor și scenarist, erou principal sau cel care duce tava.
      Înveți să fii rege sau simplu pion pe o tablă de șah. Joci baba- oarba, un joc în care te lași de bună voie legat la ochi, căutând, atingând, bâjbâind în pas nesigur cu mâinile întinse, fără să-ți fie frică de întunericul impus, fără teama vreunui obstacol ce te-ar putea scoate din joc. 
      Ar fi trebuit poate să mă joc mai des de-a oarba, poate aș fi învățat să întâmpin altfel necunoscutul de mai târziu, poate aș fi învățat să știu să aleg, poate nu mi-ar mai fi fost teamă  de întuneric, de incertitudine, poate mi-ar fi fost mai sigur pasul pornit pe un drum neștiut. Nu, nu  l-am jucat destul de des.
  
      Preferam șotronul. Eram cea mai bună, deși îmi era al naibii de greu să ajung la sfârșit sărind și împingând întrun picior pietricica sau ciobul plin de magie. Mă concentram la orice pas și-mi calculam fiecare mișcare, atentă să nu calc dunga, atentă să port piatra până la ultima căsuță.

        Am jucat jocul ăsta și mai târziu, l-am jucat de multe ori. De fiecare dată pietricică îmi era un vis, un scop, un liman. Un vis ce trebuia să-l împlinesc strângând din dinți adeseori, când pasul îmi era obosit sau talpa rănită, un joc în care dungile nu erau trasate cu cretă, ci erau făcute din norme, legi, oameni, împrejurări ostile sau propriul eu ce se prăbușea sub vânt de renunțare, sub urzeala poleită cu praf de falsitate a celor pe care până mai ieri îi credeam atât de sinceri. Și iar strângeam din dinți, și iar o luam de la început, îngânând  doar pentru mine cântecul dătător de speranță din trecut, ce-l cântam la năruirea  podurilor de piatră.
                                             Podul de piatră s-a dărâmat,
                                                A venit apa și l-a luat,
                                                   Vom face altul pe deal în jos,
                                                       Altul mai trainic și mai frumos…

       Se dărâmau atunci poduri, cântai și-o luai de la capăt.Învățai despre speranță și tenacitate. Se dărâmau nouă, pietre, castele din nisip sau cele din cărți de joc. Învățai despre răbdare și dăruire, zbor și prăbușire. Nu făceam o tragedie din nimic, o luam de la capăt de fiecare dată, fără să știm că de fapt învățăm prin joc să acceptăm senini efemeritatea, repetând fără să vrem metafora păsării Phoenix, al Anei și a lui Manole, exersând prin joc puterea speranței și acceptarea unor înfrângeri de moment.

     Adevărate lecții de viață erau jocurile de-a mama, tata și copilul. Eu eram mama, păpușa de cârpă cu ochi de creion chimic, copilul, iar Culai, vecinul meu, era totdeauna tatăl. Eram o mamă tare conștiincioasă, înfășam păpușa, îi cântam, o legănam să adoarmă, apoi făceam cele mai gustoase plăcințele din apă și noroi, ornate cu flori de mușețel și fire de mărar.
    Mă supăram tare când “sosul” nu vroia să mănânce, când îmi spunea că  nu vrea să legene păpușa că-l dor picioarele de la servici, deși cum plecam eu la piață, cum pleca și el la vreo miuță sau la vreo fată mai avută ce-i dădea mâncare adevărată.
   Salvarea mea era totdeauna tatăl meu. Apărând când eram eu mai necăjită, mă lua acasă, ștergându-mi nasul și lacrimile cu mâna lui aspră și caldă. Era, dragul de el, atât de caraghios când se prefăcea că mănâncă din plăcințica mea, încât izbucneam în cel mai cristalin râs, uitând imediat de tot și de toate..

   Am rămas peste ani aceeași mămică conștiincioasă, mi-am legănat păpușa adevărată, am făcut plăcințele adevărate, am suferit pentru orice dezamăgire și am fugit totdeauna în brațe la tata, udându-i pieptul cu lacrimile mele de etern copil. Întro zi a trebuit să mă fac om mare. Tata nu mai era, iar fata mea nu avea decât brațele mele în care putea să fugă.
   Peste parc s-a lăsat liniștea.Vântul domol și cald  poartă frunză și-amintire pe un drum spre niciunde.   

Surse foto -Internet

11 thoughts on “Viața din joc, jocul din viață

  1. Maya, eu cred ca in joc sta cea mai multe viata. Cand incetam sa ne mai jucam, inseamna ca un mecanism s-a defectat si riscam sa fim aruncati intr-o cutie cu jucarii vechi, nefunctionale. Asa ca sa ne jucam, oricand si oricum. Si seriozitatea face parte din jocul vietii.

    Daca ar trebui sa aleg alta meserie decat ce-a pe care o practic, printre cele pe care le-as pune cap de lista ar fi aceea de fauritor de jucarii. Am avut odata in intentie sa scriu o carte cu scene de joaca din copilaria mea. Dar… cine ar mai citi asa ceva?

Leave a Reply