Sunt o secundă dintr-un ceas dumnezeiesc

1454773_689157684427590_1774174546_n

Timpul primăverii mele este înscris în amintirea unei zile, o zi prelungită dureros, cu ore dublate, nesfârșite, făcând din noapte zi, o zi cât două, fără răsărit, fără apus, fără speranță, fără răspuns.  

Timpul primăverii mele îmi aduce înapoi zilele de agonie a unui om drag mie, zile în care mă durea cel mai tare durerea lui,  durere multiplicată în fiecare por, în fiecare celulă, de neputința mea de a alina.

În acele 48 de ore, ultime ore, am blasfemiat, am renegat, am desființat cer și pământ, și sfinți, și timp, mai ales  timp, privind de zeci de ori ceasul de la mână ce-mi părea că s-a oprit și el în așteptarea ultimei suflări.

În orele acelea fără sens, am reînvățat să mă rog. M-am rugat cu deznădejde, cu disperare, eliberând un țipăt spre înalt din strânsoarea dureroasă a sufletului meu înghețat.

Pentru prima dată, din iubire supremă, m-am rugat pentru moarte. Da, pentru moarte, nu pentru viață. Nu știu de cine i-a fost milă cerului, de mine sau de tata.

Ceasul meu de rugă s-a topit într-o lacrimă curgând tăcută pe un obraz împietrit. Ceasul de durere al tatei s-a sfârșit într-un zâmbet, rămas împietrit pe un obraz liniștit.

Apoi, apoi nu mi-a mai păsat de timp. Oricum devenise un nonsens. Fără tata, totul mi se părea neînsemnat, fără rost.

Nu mă mai durea durerea altuia și nici neputința mea, nu mai așteptam să se întâmple nimic. Ceea ce mi-am dorit se întâmplase. Ora își căpătase sensul firesc al unei lumi normale ce curge de la facerea ei între început și sfârșit.

Împăcată cu mine, cu Dumnezeu ce-mi ascultase ruga de moarte izvorâtă din prea multă iubire, acum mă rugam doar pentru un drum luminat printre vămile cerului.

 Timpul primăverii mele se scurge printre amintiri, amintiri în care, într-o zi anume, o zi cu 48 de ore, în fiecare minut a murit câte puțin din mine.

Acum, dacă ziua ar fi avut 48 de ore, aș fi vrut să i le dăruiesc. Pentru că știu că oricum, ne vom întâlni într-o zi , cu fiecare primăvară ce mi-a rămas, cu fiecare ceas, vreau să mă reîntregesc.    

watchshop1

8 thoughts on “Sunt o secundă dintr-un ceas dumnezeiesc

  1. Sunt sigur că Dumnezeu nu poartă ceas! La ce i-ar trebui?
    Şi cred că un zâmbet patern te însoţeşte plin de mândrie pentru tine şi recunoscător pentru amintirea caldă ce i-o porţi!

  2. Ceasul lui Dumnezeu este chiar universul creat de El. Mulțumesc pentru gândul frumos!

  3. Mi-e dor de tata, Maria! Pe 22 mai se fac 7 ani…de când ceasul nu mai bate pentru el. Nici inima lui. Dar bate în noi, a lui inimă, secundă cu secundă.

  4. Incă un amănunt ce ne leagă. Data, data asta a cărei apropiere o simt, chiar fără să vad un calendar. 22 aprilie.

  5. Emoționanta întoarcere în timp, ce-mi reamintește de acel bonom ce radia veselie și care era în stare oricând să-și dea și cămașa de pe el oricui avea nevoie. Îți mulțumesc ca m-ai făcut, prin talentul tău, sa trăiesc alături de tine, abia acum, acele clipe grele. Dumnezeu sa-l odihnească în pace deoarece sunt sigur ca i-a iertat demult orice greșeala. gg

    • Mereu, de atâți ani, în această perioadă resimt acut durerea de atunci.Îți mulțumesc!

  6. Tatăl tău n-ar dori ca tu să simţi durere. Ştiu că aceasta nu poate face durerea mai mică dar să nu uiţi asta… un tată îşi doreşte mai mult ca orice ca fetiţa lui să fie bine, să nu sufere. Dumnezeu să-l odihnească! Într-o zi vom fi cu toţii acolo, împreună.

Leave a Reply