Scrisoare primaverii

Photobucket
Universul clipeste.Cu fiecare clipire ne nastem noi.Viata noastra atat dureaza, cat o clipire. Si noi clipim, si uneori mai des decat am vrea. Cand genele coboara, ochii nostri nu mai vad secunda, intro secunda pierdem detaliul care face diferenta si uneori intro secunda devenim orbi, si uneori castigam efemerul si pierdem lumina, si pierdem iubirea.Oare putem trai fara sa pierdem toate astea? Putem trai, in noi cu ochii larg deschisi. Am fost pana azi asemenea unui orb si deodata lumina a avut culoare, si de-odata mi-am dorit sa vad de unde vine. Pana azi am mers asemenea orbului pipaind, intuind forma, intuind culoarea. Mergeam pe drum cu pas sovaielnic si-n fiecare clipa ma temeam ca pasu-mi sa nu fie gresit. Tresaream cand o piatra ceva mai ascutita imi atingea talpa. De multe ori gandul meu pleca inainte:daca ma voi lovi de un om?Daca voi calca alaturi de drumul drept? Sovaiala mea ma facea sa tin bratele intinse, sa-ntampin obstacolul, sa ma feresc tot ce ar fi putut sa ma opreasca in loc. Nu aveam timp sa vad ca trec pe langa anotimpuri, nu aveam ochi sa vad copacul primaverii cu ramuri incarcate de flori, pentru mine era un simplu cires si fructele lui le puneam mandra la urechi, sa pot pasi prin lanuri. Nu vedeam lanul, nu vedeam razele de soare crescute din pamant, paseam grabita spre toamna. Mergeam pe drum cu mainile intinse sa pot pastra distanta dintre mine si oameni, eram atenta la detalii si ansamblul trecea pe langa mine, pipaiam piatra stiind ca ma poate rani si nu vedeam firele de iarba strivite de pasul meu. Intro zi am simtit ca aerul de dincolo de maini are contur …te-ai oprit in fata mea si nu ai vrut sa-mi faci loc sa trec. Mi-ai luat mainile si ai m-ai invatat sa desenez, prima data cerul mangaindu-ti ochii, apoi, cu rabdarea mamei ce-si invata copilul sa scrie, m-ai tinut de mana si ti-am desenat chipul. Zambetul tau mi l-am adus aminte de cand treceam la margine de lan.
Am vazut pentru prima data ciresul rodit si ciresele nu le-am mai agatat la urechi…m-ai invatat sa le strivesc cu timiditate intre buze. Atunci am stiut ce gust are sarutul. Sarutul avea gust de cirese si pentru prima data am deschis ochii sa vad, am vrut sa vad… petala din floare si raza din soare, surasul magnoliei si coconul de mugur, am vrut sa stiu cum arata un picur de ploaie si macii arzand printre lanuri in dulce vapaie, pe tine am vrut sa te stiu. Am vazut flori si rasarit, si rosu si verde si albastru, un curcubeu desirat intrun timp de poveste, am vazut omul, am vazut drumul. Am vazut insa si cat de multe am pierdut in multele anotimpuri ce au trecut pe langa mine. Poate si pe tine te-am tinut departe cu frica mea de oameni …si nu as fi stiu niciodata gustul cireselor strivite in sarut, si nici ca ingerii pot avea brate si nu aripi, si nu as fi stiut ca porti merge drept fara teama de a fi ranit. Tu m-ai invatat de toate. M-ai invatat sa nu-mi fie teama de nimic din ce-i pe pamant, m-ai invatat sa-mi caut fercirea in lucruri marunte, sa daruiesc iubire pentru a primi iubire. Pentru ca mi-ai fost seva si am reinviat, iti sunt recunoscatoare. Pentru ca e primavara si-am inceput sa-nmuguresc, iti multumesc!

4 thoughts on “Scrisoare primaverii

  1. Iar ai scris pe sufletul meu. Aşa e, toţi orbecăim printe anotimpuri, pe cărări care nu duc nicăieri, până vine acel cineva care ne prezintă motivaţia, ne dă suflul necesar pentru a deschide larg ochii către lume, către minunile pe care le are ea în tolbă pentru noi, dacă le vrem. Şi-acel cineva merită toată dragostea noastră. Acum şi mereu. Te pup.
    Sunt aceeaşi Mărie pe care ai descoperit-o relativ recent, dar am schimbat pălăria. Rămâne între noi! :))

  2. Iar am scris pe sufletul tau pentru ca, sub orice s-ar ascunde, el ramane acelasi…ireal de frumos!
    Si stii ceva, imi e dor de locul de unde incepe cerul senin…asa ca mai schimba palaria.
    Multumesc pentru tot!

  3. Îmi plouă şi mie, câteodată, dar mi-am luat umbrelă mare şi-o să fug cu ea, pe cărări pietruite, până dau iar de senin. :)

    Mulţumesc!

Leave a Reply