Scrisoare pentru Eul meu

Mi-e atât de greu să-ți scriu, mie mi-e greu, celei care altădată scrisul i-ar fi fost izbăvire, curgând în râu învolburat de cuvinte, având menirea să spele de sare, suflet și iris, gânduri și patimi, neputință și durere, regret și păcat .
Simt nevoia să scriu neîntrerupt, să-ți spun toate nespusele, să-ți strig toate neauzitele, tot ce nu am putut să spun când am avut cui, să-mi desenez sentimentele cel mai bine, prin litere rotunde, pline. Și totuși, ce să-ți scriu?  
Ce să-ți spun? Că te văd când nu ești, că te văd în tot ce este? Că ești pretutindeni, începând cu adâncul din mine, până dincolo de nemărginirea visului ascuns sub gene. 

Că-mi ești mirare și teamă? Că-mi tac dorul, că-mi strig tăcerea plină de tine?

Azi ești pretutindeni, în mine până dincolo de mine, în realitate, în tot ce visez, în tot ce este și-n tot ce-mi imaginez.
Azi ești, dar mâine, mâine unde vei fi? Cum vor fi mâine adâncurile mele lipsite de tine, cum vor fi florile, fluturii, visele, ploile, anotimpurile, toate pe care ne-am scris iubirea, cerșind, cu palmele unite, timpului trecător eternitatea?   
 Pentru mâine aș vrea să am puterea să-ți scriu: ”Iubitule, pleacă acum, pleacă cât mai poți, cât mai este timp nedureros, cât mai este încă frumos”…  
Ar trebui să-mi pot opri pasul, zbaterea inimii, goana gândului, tremurul genei sub greutatea lacrimii. Ar trebui, dar nu pot.
În egoismul meu, născut din iubire, te vreau numai pentru mine, așa cum ești, imperfect, inegal, indecis, vreau să te păstrez numai pentru mine, numai pentru mine, să te completez cu bucăți din sufletul meu în care să te regăsești când ți-e greu, să  găsești, mirându-te de câte fețe poate avea, iubire ce-o port ca un dulce blestem de fericire, anatemă de nepăsare și abandonare, risipire și  adunare, împărțire și dăruire, tandrețe și furtună, pasiune și dragoste nebună, râs în disperare, lacrimi și bucurie, toate adunate putând să oprească timpul în loc, astfel încât orice clipă să ne pară o veșnicie.
Asta e iubirea mea. Ce-ar  putea să-ți mai ofere altcineva? Poate un chip îngeresc, poate un suflet cu mai puține riduri, mai lumesc, mai apropiat de pământ decât de nori, poate un suflet gol, lipsit de temeri, de incertitudini, de întrebări, de mirări.
Ce să-ți mai scriu? Că încă mi-e teamă când sunt fără tine, de oameni, de ploaie, de soare, de noapte, de flori, de copaci, de toate care ne leagă prin fire nevăzute, să nu fie cumva iar amăgiri de fată morgană? Știu răspunsul!
Să las soarele să mă-ncălzească, gândind că-s brațele tale. Dar dacă o să mă frigă prea tare? Unde-o să-mi găsesc umbra ce-o să mă apere de arșița din soare? 
Să privesc floarea, s-o ating și să mă bucur de atâta culoare? Dar dacă tristețea și atingerea mea o vor scutura?
Să las noaptea să vină, să te pot  visa? Dar dacă visul o să-mi fie coșmar? În ce brațe voi alerga, dacă în întuneric nu te voi vedea și zbaterea-mi va fi în zadar?
Să-mi caut liniștea plimbându-mă prin parcuri, prin păduri, fiindcă tot visez copaci? Dar dacă o să mă rătăcesc printre ei?
Să închid ochii și să-mi caut nordul în tine? Dar dacă steaua polară nu va voi să răsară? 
Să ascult ploaia și să mă gândesc că-i trimisa de tine să-mi cânte cântec de leagăn, ce vrea să m-adoarmă? Dar dacă în loc să mă liniștesc ascultând ploaia, voi auzi doar bubuitul norilor și-mi va fi și mai teamă?
Atâtea întrebări, atâți de “dacă”! Gata, m-am eliberat, ți le-am scris pe toate, chiar dacă mai caut în mine răspunsuri, știu de pe acum ce-mi vei spune: „Noi suntem o certitudine, iar iubirea noastră ne unește în tot. Sunt sigur de asta pentru că tu ești eu, eu sunt  tu…poți tu, singură, să te rănești, poți tu să te părăsești, poți tu să nu te mai iubești?
Da, îți voi da dreptate, tu ești o certitudine, nu ești un vis. Noi împărțim la doi de atâta timp, soare, și nopți, și lacrimi, și ploi, chiar și pe noi. 
Aaa!!! Știu acum… noaptea mă va păzi gândul tău și voi visa frumos, simțindu-te aproape, uneori atât de aproape încât nici visul nu va mai avea loc pe unde să treacă.
Căldura soarelui îmi va aminti de căldura ta, fără să mă rănească… tu nu vei știi să rănești… cicatricile de pe inima ta îmi spun că știi doar cum e să te rănească alții. 
O să-mi colorez irisul cu floarea dăruită de tine, alta și alta în fiecare zi, de la prima brândușă, până la impasibila floare de piatră…. ea mă va învăța să fiu puternică și să nu cad la prima adiere mai rece din vântul renunțării, la prima briză de tăcere .
Nu-mi va mai fi teamă să dorm, ca nu cumva în zori să realizez că nu am împărțit la doi decât un simplu vis. Va fi deajuns să întind mâna sau să inspir mai adânc. Te voi atinge, te voi respira. Tu vei fi acolo, real, palpabil, certitudinea mea.
Și dacă voi adormi, nu mă mai voi trezi repede, repede ca  nu cumva să pleci cu zorile.

Tu nu ești vis, tu ești aievea și mai avem atât de multe de împărțit…la doi, și încă o dată la doi, trecutul de ieri, iubirea de azi și alte zeci de vieți de apoi.

Nu închei scrisoarea fără să mai împart ceva cu tine,  videoclipul “Numai la doi” semnat  Vunk feat Andra, care precis a fost inspirat din iubirea noastră, dând naștere acestei frumoase piese. 

Am împărțit și cu alții sentimentele noastre întrucât m-a provocat campania de pe Blogalinițiative.ro- Împărțim numai la doi?

5 thoughts on “Scrisoare pentru Eul meu

  1. La început mă chinuiam să ghicesc finalul. După primul sfert am început să întrezăresc câte ceva. Pe la jumătate eram deja convins!
    Am avut dreptate!
    Îţi place Vunk!
    Baftă! :)

  2. Te privesc şi-mi amintesc cum am schimbat noi, cei născuţi din ploi, inegalitatea 1<2 în 2=1 iar realitatea am îmbrăcat-o în haine de poveste, praful de pe drum căpătând de-acum străluciri celeste, viaţa într-o feerie cu aromă de copilărie. Te privesc şi-mi amintesc. Zâmbesc.

Leave a Reply