Reîntâlnirea

poza 02

 

Azi voi putea, pentru o zi, să dau timpul înapoi. Mă voi întoarce pe o stradă mărginită de tei, în pavajul căreia mi-au rămas întipăriți pașii făcuți ieri spre azi, spre acum și spre mâine.

Azi este întâlnirea de 25 de ani de la terminarea liceului, azi sunt emoționată, la fel de emoționată ca în prima zi de școală. În invitație scrie ora 8, ora când clopoțelul va suna și pentru noi adunarea, oamenii maturi împrăștiați de timpuri pe cărările vieții.

Deși sunt nerăbdătoare să ajung, las mașina în garaj și plec încet spre stația de autobuz, încercând să refac un ritual de demult.

Aceeași atmosferă în stație, cu râsete, cu îngrămădeala să prinzi un loc pe scaun cu: “-Bai, ce-am avut de învățat la chimie?”, “-Auzi dacă m-ascultă, să-mi sufli și mie!…”, “-Fată! Fată! M-am scos, mă lasă ai mei să merg sâmbătă la bairam.”

Visez, sunt din nou eleva cu sarafan bleumarin și bentiță albă pe cap… visez și mă uit după Viorel, colegul meu de clasă, care timp de cinci ani mi-a zâmbit din spatele autobuzului, fără să aibă vreodată curajul să vină mai aproape, trimițându-mi mereu în loc de o floare, câte un zâmbet timid, ca apoi, în clasă, rar să privească spre mine.

Eram îndrăgostită de el și m-am îndrăgostit iremediabil, credeam eu, în ziua când Domnul Profesor de română ne-a dat o compunere despre iarnă. Așteptam nerăbdătoare să ne citească notele. Știam că sunt cea mai bună, știam că singurul zece pe care obișnuia să-l dea va fi al meu. Stupoare!

Nota zece în ziua aceea o primise Viorel. Ne-a arătat compunerea… o coală albă, sus titlul ,, Iarna “… restul alb… nescris nimic. Nu mai înțelegea nimeni pe ce a primit cea mai mare notă, până când nu ne-a citit încheierea, scrisă micuț într-un colț:
,,A nins și… totu-i alb.’’Doar Domnul Profesor( totdeauna îi voi scrie și rosti numele cu litere mari) și cu mine am înțeles câtă sensibilitate era în sufletul acelui copil cu ochii mari, albaștri, cu părul bogat și ondulat . Atunci credeam ca m-am îndrăgostit definitiv și total, fără să știu de câte ori aveam să mă mai îndrăgostesc de ochii albaștri și de suflete romantice, și de fiecare dată tot… definitiv.

Mă țin cu mâna de bară și închid o secundă ochii să pot aduce mai aproape imagini crezut uitate. Mă trezește din reverie o voce cristalină de fată:

-Nu vreți să luați loc, doamnă?

Mă uit mirată în jurul meu, în ochii senini ai fetei… eu sunt “doamna”, mulțumesc politicos și mă îndrept spre coborâre, chiar dacă mai este o stație, vreau să merg pe jos până la liceu.

Liceul este pe strada principală, așa cum se cade unui liceu de renume. Nu mai recunosc multe, sunt alte case, noi, cu etaj, nu mai sunt cele acoperite cu carton.  În locul chioșcului, de la care ne cumpăram eugenii și grisine, acum este un supermarket, de unde elevii ies râzând, având în mână pungi de chipsuri și sticle de Cola.

Doar teii au rămas aceiași, chiar dacă au îmbătrânit și ei ca și mine, floarea lor are același miros, care mă întoarce în timpul adolescenței oriunde m-aș afla.

Emoția crește pe măsură ce mă apropii de poarta liceului, inima îmi bate din ce în ce mai tare în timp ce pășesc pe aleea de trandafiri.

În curtea școlii, printre elevi ce umplu văzduhul cu larma lor,  văd mulți părinți și câțiva profesori, pe care-i recunoști după catalogul albastru ce-l țin sub braț. Abia când ajung în dreptul lor și le aud strigătul de bucurie la vederea mea, realizez că nu sunt părinții elevilor, ci sunt chiar foștii mei colegii. În mine este un amestec de sentimente: să mă bucur că-i văd, să mă întristez pentru pașii timpului imprimați pe chipul lor?!

Îmi sare de gât Vali, colega mea de bancă, fata de la țară cu ambiții de Moromete, mă ține de mână Dana, matematiciana clasei care și prin somn cred îți spunea cât este  radicalul  de vis. De la înălțimea celor doi metri mă salută râzând handbalistul clasei, Ninel. Filozoful aerian, Mihai, se întreține cu Miki ce zâmbește șăgalnic de sub mustața albită de ani.

Din când în când, câte un profesor trece spre cancelarie. Uităm că acum suntem oameni în toată firea, roșim și ne ascundem instinctiv țigările la spate, realizăm cât de tare ne-a fost imprimat în suflet respectul pentru dascăl , râdem, ne întrerupem unul pe altul, întrebările curgând asemenea unor ape scăpate de zăgazuri.

Am o tristețe nedefinită, aș fi vrut azi să-mi zâmbească colegul meu cu cei mai albaștri ochi din lume, Viorel, dar el nu a venit. Întreb dacă știe cineva, ceva de el. Miki îmi răspunde că l-a văzut cu vreo șase ani în urmă, că s-au întâlnit pe stradă, dar Vio  nu arăta prea bine și nici nu a vrut să stea prea mult de vorbă.

Se apropie ora să intrăm în clasa, așteptăm să sune clopoțelul, mai salutăm în cor câte un profesor, și iar punem întrebări, iar povestim.

Dinspre poartă, un profesor bătrân, sprijinit de un baston, se îndreaptă spre noi. Încercăm să ne aducem aminte dacă era pe vremea noastră sau e nou. Se apropie, spune un “buna ziua” timid. Pentru o clipă se lasă o secundă de tăcere  care se dilată în mii de semne de mirare, în mii de semne de întrebare. Tăcerea de o clipă este întreruptă de o voce cunoscută și dragă:

-Ce va uitați asa la mine? Nu mă mai cunoașteți, nu-i așa? Sunt eu, Viorel! Am plecat din azilul-spital să mă întâlnesc cu voi… și voi nu spuneți nimic?

Doamne ce m-a durut clipa aceea! Nu știam ce doare, gândul că acel om îmbătrânit și bolnav era băiatul frumos de demult, gândul că poate și pe noi ne vedea la fel de schimbați, gândul că viața nu este așa cum o visezi în anii tinereții!

I-am privit ochii. Ochii erau aceiași, ochii albaștri de care ma credeam demult, iremediabil îndrăgostită.
Aș fi vrut să-i spun cât de des a trecut prin visele mele, dar fața lui tristă nu mi-a dat voie… și în fond ce importanță mai avea!? Clipa dureroasă a fost împrăștiată de sunetul așteptat al clopoțelului.

În ziua aceea, pentru Viorel, clopoțelul a sunat pentru ultima oară.

14 thoughts on “Reîntâlnirea

  1. …cât de mult mi-as fi dorit să pot vorbi asa si eu despre ultima mea reuniune de clasa. Imi pare rau pentru Viorel, e unul dintre acei pe care viaţa îi încearcă diferit, dar modul tău de a-l readuce in realul nostru este formidabil. Cineva, la biserică, imi spunea că atunci cand pui mortii pe pomelnic să pui şi unul pentru care sigur nu se roaga nimeni. Sunt sigura că pentru Viorel se roagă cineva, dar eu asa am simtit că ai făcut-o şi tu. Multumesc pentru aceste randuri. Te imbratisez cu drag. Mereu.

  2. “Nu, acestea nu se pot uita usor,
    Niciodata nu se sting, nu mai mor,
    Hei, dumbrãvi de vise si castani,
    Vant… nisip…si optsprezece ani ! ”
    A. Paunescu

    • Nu, nu se pot uita, cum nu se uită nimic din ce a fost frumos pentru noi.
      Și totuși o există o umbră de regret, că toate trec și nu se mai întorc înapoi.

  3. Ce frumoase sunt aceste revederi. Tristețea provocată de trecerea anilor, de lipsa unora dintre colegi sau profesori nu poate șterge bucuria revederii cu aceia care au fost martorii acelor ani plini de farmecul tinereții. Anul trecut am avut întâlnirea de 30 de ani de la terminarea facultății. Au venit colegi din toată țara și din toată lumea. A fost grozav.

    • Un amalgam de sentimente. Ciudat este ca mi-a placut, dar că nu mai vreau. Macar in faza asta sa mi-i amintesc pe toți.

  4. Cum ai putut să-ți depeni amintirile legate de școală cu atâta suflet, încât să ne impresionezi profund?!

    • Vreau să stii că toate articolele sunt scrise din inimă.Chiar și cele care fac reclamă.Mulțumesc pentru popas!

Leave a Reply