Psiluneli-cosmarul

 photo Gothic_by_TheUnknownMod_zps811398e0.jpg

Ca orice om normal și eu visez. Nu, nu e vorba de visele acelea pe care le am cu ochii deschiși! Visez noaptea, ca tot omul. Și visurile îmi sunt liniștite sau zbuciumate, sunt În alb- negru sau colorate.

Cele mai frumoase sunt cele în care visez că zbor. Mă simt ușoară, mă înalț lin, sunt fericită, zbor pe deasupra caselor, orașului, copacilor, apelor. În jurul meu este mult aer albastru, mă iau la întrecere cu păsările sau îmi iau zborul de pe creste înalte și plutesc liniștită, fără să-mi fie teamă de hăurile ce se deschid sub mine. Mă trezesc dimineață, zâmbind soarelui, zâmbind unei noi zile, zâmbindu-mi mie.

Despre coșmar nici nu-mi vine să scriu, dar voi scrie, trebuie scos la suprafață, poate voi scăpa de el și cât voi mai dormi, voi visa doar că zbor.

Coşmarul meu începe mereu la fel. Eu, o tânără frumoasă, îmbrăcată într-o rochie albă de dantelă, dorm între cearșafuri la fel de albe. Tresar în somnul din vis şi mă trezesc. În picioarele goale mă îndrept spre ușă, o deschid încet, încet să nu mă audă mama, care doarme în camera alăturată și pășesc în curtea albită misterios de o lună mare, mare, o lună plină. Plec spre fundul curţii, unde este un pâlc de copaci.Îmi este teamă, știu că am îngropat ceva şi că cineva trebuie să vină, să mă pedepsească. Pașii îmi sunt din ce în ce mai repezi, îmi e din ce în ce mai teamă, deja îmi curg primele picături de transpiraţie rece pe frunte, pe tâmple, pe spate. Alerg şi picioarele mi se rănesc de pietrele ascuțite, crengi aplecate îmi zgârie braţele, nu simt nimic, știu doar ca vreau să ajung mai repede unde am îngropat ceva… nici eu nu știu ce, dar intuiesc că e de rău, pentru că mă doare sufletul când mă gândesc.

Eu care nu știu să omor o gază, am omorât ceva și știu că nici nu am așteptat să văd dacă a murit, am îngropat așa la repezeală, de teamă să nu mă surprindă cineva sau cu dorința să scap mai repede de ea.

Ajung sub un copac înflorit ce-și desenează umbra pe iarba umedă, îmi șterg transpirația de pe gene, ce mă ustură și mă orbește, mă aplec deasupra unei grămezi de pietre şi încep să le dau cu înfrigurare de-o parte. Dau deoparte pietre, dau frunze veștede ce miros a durere, ajung la pământ.

Tresar când aud cum cade o floare din copac… răscolesc și mai disperată locul încă afânat, încă umed. Sub unghii am pământ, în nări miros de sânge, pe gene lacrimi, în suflet durere .

Se vede o bucata de material roșu, dau pământul mai repede, și mai repede… și apare o mână cu pumnul strâns din care se vede o petală ofilită de trandafir.

Știu acum ce am ucis Și am îngropat… acolo este jumătate din mine… cea care iubea. Mă uit mai atent la mine, văd ca sunt incompletă, îmi lipsește partea stângă, văd în pământ cealaltă jumătate de trup.

Încep să plâng, vreau să fiu completă, plânsul se transformă în hohot, dau tot pământul de-o parte, mă aplec să-mi iau jumătatea. La atingerea mea, totul se fărâmițează, se face un praf, argintat de luna plină, ce se răspândește pe sub pâlcul de copaci. Răsar lăcrămioare roșii.

Îmi văd rochia cu urme de pământ, îmi privesc cu groază mâinile pătate de sânge. Îmi privesc palmele mirată și nu pot înțelege când m-am ucis, când m-am îngropat.

În iarbă strălucește o petală de trandafir. Vreau măcar atât să-mi rămână amintire, o petală de trandafir, pe care să o pun la presat între filele unei cărți, să-o pot uda din când în când cu câte-o lacrimă de-a mea.

Mă aplec cu mâinile tremurânde, petala nu mai este petală, este un petec de hârtie îngălbenit de vreme, pe care scrie: “Jumătatea mea, vei fi întreagă când vei ști să iubești, când vei iubi fără să aștepţi nimic în schimbul iubirii, când vei lăsa deoparte mândria, orgoliul, teama să nu fii rănită, când vei crede iar în oameni, când vei uita, când vei ierta, când în locul meu vei îngropa o parte din trecut… până atunci însă vei fi incompletă. Fă exerciții de iubire, scriind tot ce ai învățat și nu ai vrut să aplici, tot ce ți s-a dat și nu ai vrut să primești, scrie pentru tine, pentru jumătatea ta, scrie pentru mine, iubire ucisă.Vei deveni întreagă și vei visa întotdeauna că zbori”.

Mă trezesc de fiecare dată speriată, transpirată, cu urme de lacrimi pe obraz, cu inima bătând cu putere. Îmi privesc mâinile, sunt curate, sunt întreagă, doar luna plină de afară sau câte-o uscată petală îmi aduc aminte de coșmarul meu.

Și-mi mai aduc aminte de un petec îngălbenit de hârtie… și atunci încep să scriu, să scriu, să scriu despre iubire, despre oameni, despre viață. Și mai fac ceva… fac în fiecare zi exerciții de fericire.

Tema pentru psiluneli,  din clubul psi mi-a adus aminte de acest coșmar

6 thoughts on “Psiluneli-cosmarul

  1. Făcând exerciţii de fericire (cât de frumos!!!) sunt convins că şi visele vor tinde către zbor din ce în ce mai des.

  2. Cred că n-a nimerit la cine trebuie coşmarul acesta… Poate că rostul lui a fost să te facă (şi el) să scrii. Acum, că şi l-a împlinit, ar trebui să te lase să zbori liniştită. Odată intrată în sânge, nevoia de a scrie dă dependenţă, nu?
    Vise pufoase îţi doresc! :)

  3. Subscriu la ce a scris Ioana. Esti un exercitiu continuu de iubire fata de semeni si de optimism. Sper sa nu mai ai asemenea cosmaruri. Ci doar vise frumoase. Te salut cu drag din orasul lui nea Herrman;)

Leave a Reply