Psiluneli-amurgul tăcerilor

 

Pasari-si-arbori

 

Credeam că mă iubești. Erai singurul suflet pe care-l mai aveam lângă mine, singurul meu tovarăș de singurătate, singurul prieten alături de care stăteam ore în șir la povești, spunându-ți vrute și nevrute.

Eu îți povesteam despre durerile mele, despre visele mele, despre ce mai fac puii mei plecați din cuib, plecați departe… despre iubitul din vis, iar tu…tu mă ascultai atent, urmărindu-mi fiecare mișcare.

Îmi ascultai tăcerea, îmi simțeai disperarea sau neputința în încercarea mea de a crede că că asta însemna normalitate, și atunci începeai să-mi cânți, sau să-mi povestești despre locuri neștiute de mine, despre depărtările tale de unde ai venit în primăvară când s-au întors cocorii.

Știam că vrei doar să-mi abați atenția de la singurătatea mea, dar până la urma poveștile tale mă captivau, făcându-mă să-mi uit dorurile ce-mi alergau prin sânge.

Aveai și tu un loc de care îți era dor, un loc al tău și numai al tău …și-mi descriai acel loc cu verdele intens al copacilor ce sunt atât de aproape de cer, cu soare tot timpul, fără toamnă târzie, fără amurguri cenușii, prefigurând nopți fără sfârșit. Îmi descriai așa cum te pricepeai tu, într-o limbă necunoscută mie.

A trebuit să-ți învăț limba, să te pot înțelege, iar uneori când vorbele căpătau chiar pentru mine nonsens, începeam să-te imit și eu, cântând după tine.

Recunosc, suna cam fals, dar tu mă înțelegeai și din drag pentru mine, mă răsplăteai cu cel mai frumos tremolo.

Credeam că mă iubești, făceai chiar crize de gelozie, atunci când auzeai cu cât patos îți vorbeam despre un iubit, fără să știi că defapt nici nu exista în realitate.

Eram atât de convinsă că povestea este reală, încât deseori puneam două ceșcuțe de cafea pe masă.Tu credeai că-i pentru tine, eu mă prefăceam că e așa, tu îți înmuiai ciocul, în timp ce eu îți spuneam: ”Ai grija iubitule, e cam fierbinte!”.

Erai învățat să fim doar noi doi, eu să povestesc iar tu să cânți, să tăcem amândoi, tu tresărind de câte ori vântul se lovea de fereastră, eu tresărind și mai tare atunci când auzeam  vreo frunză de mușcată cădzând pe covor.

Știam în sufletul meu că mă vei părăsi și tu într-o zi. Nu prea rămâneau multe suflete lângă mine. Fiecare își vedea de drumul său, rar uitându-se măcar o dată în urmă. Cu mine nu rămân decât amintirile și ridurile.

Poate de aceea mă rugam de tine zile întregi să înțelegi că trebuie să-nveți să zbori, că trebuie să vezi și altceva decât un suflet fără șansă și fără rost.

Dincolo de geamuri și draperii era viața, în timp ce-n mine toate mureau puțin câte puțin, și vise, și speranțe, și povești.

Mă ascultai tăcut, te uitai la mine mirat, căutând ceva printre penele colorate cu mult albastru, ba chiar te-ntorceai de bună voie la locul tău, în colivia ce-ți fusese leagăn și adăpost.

Credeam c-ai să rămâi cu mine mereu, că-ți va fi fost de-ajuns, dacă ți-am dăruit cea mai frumoasă colivie, împodobită cu de toate, că îți vorbesc, că îți cânt.

Atât mai aveam viu lângă mine, pe tine. Ei, și ce! Trebuia să stai din milă, dacă te chemau depărtările?

Doar m-am gândit la asta într-o zi, când ți-am văzut ochii mici, strălucitori, ca niște bobite de onix, ațintiți spre un șir de cocori ce plecau aliniați spre țara ta.

Nu ai avut puterea să-mi spui, sau poate mi-ai spus dar pentru prima dată eu nu ți-am înțeles trilul tremurat de nerăbdare.

Abia acum, văzând colivia goală, am învățat ceva din plecarea ta…am învățat că nu trebuie, dacă te iubesc să mă doară, iubirea nu trebuie să doară, am învățat că păsările și fluturii, și omul sunt făcuți să fie liberi… și iubirea trebuie să fie liberă…oricâtă nevoie am avea de ea, nu trebuie închisă-n colivie…fie ea și aurită, fie chiar castel de cristal, tot colivie se cheamă…pentru că într-o zi dorul de libertate cheamă și pasăre, și fluture, și om .

Nu am să închid ușa, o voi lăsa deschisă, așa cum mâna mea sau poate a destinului a uitat-o deschisă. În locul tău, mâine îi voi vorbi unei mușcate, și chiar dacă nu știu cuvintele, voi învăța și limba florilor.
Dacă nu vei revenii, de acolo de unde ești aș vrea să simți că mă rog pentru tine, să-ți fie bine oriunde ai fi, micul meu prieten, confidentul meu cu ochii de onix , pictat de curcubeu.

Pentru tine, perușul meu drag, ce semeni atât de mult cu un OM, pentru tine  care scriu eu, acum, când iar un amurg de tăcere este pe drum.

 

4 thoughts on “Psiluneli-amurgul tăcerilor

  1. …câţi nu trăim in colivii aurite crezând că vorba primita e muzica potrivita pentru noi. Abia cand vedem că usa coliviei nu ramane deschisa niciodată, realizăm cat de frumoasa si scumpă e libertatea. Mi-ai reamintit de intamplările mele personale cu perusi, dar sunt prea triste pentru a fi povestite. Tu ai un dar de a vedea iubirea in fiece fiinta, cuvant sau falfaire de aripă. Nu stiu dacă as putea fi astfel vreodată…

Leave a Reply