Prietenul meu rus


Culiţă este prietenul meu şi este rus. Nu-l cheamă Culiţă  şi nici rus nu prea este. Îl cheamă Colea. Colea Nichita Nichitovici.Ce nume mai era şi ăstaam priceput eu mai greu, abia după ce am auzit-o pe mama că peste drum s-a mutat o familie de ruşi. Nici ruşi nu știam ce-s ăia, îi asociam în mintea mea de copil cu nişte oameni roşii, aşa cum eram noi după ce veneam vara de la Siret. 

Am stat cu orele, privind printre ulucii grădinii, doar, doar voi vedea cum arată oamenii roşii. M-am tot învârtit pe lângă casa lor, poate voi vedea ceva,  deşi aveam şanse puţine să zăresc ceva dincolo de gardul înalt, îmbrăcat în iederă bogată. Auzeam uneori o voce răstită de bărbat ce spunea ceva într-o limbă neînţeleasă mie, un plâns de copil, un glas blând de femeie, apoi linişte. Cel mai mult mă intriga cântecul ce se auzea uneori seara. Un cântec lent, duios, trist, plutea pe deasupra grădinii noastre, făcând să amuţească totul în jur. De fiecare dată tata spunea cu obidă:”Iar s-a îmbătat rusul”. 
Curiozitatea mea creştea, alimentată seara de vorbele şoptite ale vecinilor strânşi pe banca de la poartă.Vorbe ciudate, fără înţeles:”tătucă”, ”spion”, ”exil”, “testament”, ”cazac”, îmi făceau închipuirea să zboare într-o ţară fantastică, despre care trebuia sa aflu cu orice preţ. 
Şi am aflat într-o zi, când în curtea noastră a aterizat o minge mare, albastră, cu cercuri albe. La puţin timp, la poartă bătea un ciudat de băiat cu părul blond ce-i stătea în toate direcţiile, cu ochii mari, albaștri, ce luminau o faţă rotundă, plină de pistrui, risipiţi printre semnele de vărsat de vânt. 
A spus un “buna ziua” timid, apoi s-a recomandat ca un om mare:”Eu sunt Colea”! Mirată de ce-mi spunea, aşa ca de prima dată, i-am răspuns : “Eu sunt aici, dacă tu eşti colea “. Era rândul lui să nu înțeleagă acest colea  moldovenesc. 
Dar nu s-a sinchisit prea tare. După un “harașo” scurt, a început să turuie ca o moară neoprită: că este din Vaporojani, că mama lui este de aici, de pe malul Dunării, că tatăl lui este rus, că au plecat după război în Rusia, fugind  de sărăcie, că au venit din Rusia pentru că au primit casa de vis-a –vis moştenire de la unchiul său, că are cea mai frumoasă și bună mamă, că tatăl său îşi cumpără multă vodkă pentru că îi este dor de casa şi de pămantul lui din stepa rusească… că după ce bea devine rău şi-o pune pe mama lui să cante balade ruseşti, în timp ce el înjură pe toată lumea, pe unul Hitler, pe unul Stalin.  
Şi-i cântă, şi tot îi cântă mama lui pană ce termina el toată sticla de băut, adormind apoi cu capul pe masă.Toate astea mi le-a spus în câteva minute, fără să respire, în timp ce eu nu mă mai săturam să privesc… un rus.Nici pomeneală de copil roşu, era ca toţi copii de pe strada noastră, poate doar puţin mai necăjit. A tăcut doar când i-am întins  jumătate din coltucul meu de pâine, la care a privit tot timpul cât a vorbit.  Din ziua aceea am devenit prieteni nedespărţiţi în bune şi-n rele. Nu puteam să-i spun… Colea, fără să mă bufnească râsul, aşa că i-am spus… Culiţă. Îmi suna mai româneşte, mai apropiat mie.

Într-o zi tatăl lui Culiţă nu şi-a mai ridicat capul de pe masă, a adormit de tot, rămânând nemişcat lângă sticla de vodkă golită pe jumătate. În ziua aceea Culiţă nu a mai vorbit cu mine, stătea şi privea în gol, în timp ce lacrimi grele  i se înşirau pe obraz ca mărgelele. 
I-am tot dat din pâinea mea, i-am dat și cireșe, i-am întins și păpușa mea de cârpă care era tot ce aveam eu mai scump, doar, doar o spune ceva. El, nimic. M-am așezat lângă el şi am tăcut şi eu, speriată de moarte că… prietenul meu a muţit. Gândul acesta şi tristeţea lui a făcut ca şi pe obrajii mei să apară lacrimi amare. Eram doi copii pe o bancă ce plângeau în tăcere. Într-un târziu s-a ridicat tăcut şi s-a îndreptat cu mers de bătrân înspre casă, nu înainte de a-mi spune :”Ai grija ta, am să mă întorc!”.

Eram bucuroasă, Culiţă nu era mut. I-am dăruit printre lacrimi un zâmbet, urmat de-o lacrimă și mai amară. Eram tristă, Colea pleca cu mama lui să-şi îngroape tatăl în Rusia lui, ce-l omorâse cu dorul de ea. 
Adeseori  îmi era dor de el, atunci îi dăruiam câte-o lacrimă, privind poarta încuiată la casa de peste drum și locul gol pe banca de la poartă, unde lăsam totdeauna câte ceva pentru el, o floricică, o caisă sau un colț de pâine. S-a întors tot într-o zi tristă.Tatăl meu plecase şi el  pentru totdeauna, probabil curios să vadă cum o mai duce rusul. 
Și unde puteam mai bine, decât pe banca de la poartă, să-mi plâng durerea!? De data asta eu eram cea care nu vroia să vorbească cu nimeni. Culiţă  s-a așezat lângă mine, mi-a întins o păpușă de lemn, rusească, zicându-mi: “Eu sunt Colea! “. 
I-am răspuns c-un zâmbet printre lacrimi:”Eu sunt tot aici și mă bucur tare că și tu eşti colea. “. În ziua aceea nu am avut de împărțit cu prietenul meu, Culiță  decât o durere. Împărțind-o la doi, mie mi-a fost mai ușor, puțin mai ușor. 
Azi îmi este dor de prietenul meu rus, să fie …colea. Aș avea atât de multe de împărțit…

25 thoughts on “Prietenul meu rus

    • Mă bucur că e bine! Fac ce fac şi nimeresc cu oiştea-n gard! :(

      Eu mă refeream la:
      “Adeseori îmi era dor de el, atunci ii dăruiam câte-o lacrimă, privind poarta încuiată la casa de peste drum și locul gol pe banca de la poartă, unde lăsam totdeauna câte ceva pentru el, o floricică, o caisă sau un colț de pâine. S-a întors tot într-o zi tristă.Tatăl meu plecase şi el pentru totdeauna, probabil curios să vadă cum o mai duce rusul. “

  1. Dorul de Rusia ne omoara pe toti pana la urma. Dar, pana atunci, TRAIM :).
    E prima data cand aud de cineva roman sa fi avut prieten rus in copilarie! Si mai ales sa vorbeasca cu drag de el. Multumesc frumos!

    • Eu sper să trăiești mult și bine cu dorul de țara ta. Știu că este greu, dar faptul că țara o porți în suflet, în genă, în vis, oriunde ai fi și oriunde te-ai duce, îți va face dorul mai mic și aleanul mai dulce. Să-ți fie bine, oricând!

  2. Mulțumesc și eu pentru trecere! De când vă citesc în club, o fac cu mare, mare drag. Motivul este asta și faptul că în familie la noi au ajuns câțiva ruși, unchi, verișori apoi.

  3. prietenii copilăriei mele au fost saşi. deşi născuţi şi crescuţi în românia visau mereu la germania. astăzi, după amar de ani, citindu-te mi s-a făcut tare dor de ei. :(

    • Sunt convinsă că și ei te visează pe tine. Urma oamenilor frumoși rămâne adânc întipărită pe suflet. Când ne este dor, ne întoarcem, chiar dacă numai pe drumul din noi.

  4. Şi eu am crescut cu oameni şi copii blonzi în preajmă. chiar dacă li se spune lipoveni ei tot ruşi sunt şi tot ruseşte vorbesc. mie mi s-a părut mereu firesc să îi ştiu la noi în oraş. abia când am crescut şi alţii veniţi de prin alte oraşe se mirau am înţeles că ei nu sunt chiar peste tot.
    am avut colege lipovence ce mi-au fost dragi. ţi azi vorbim de ne întâlnim.
    frumoasă povestea ta Maya.

    • Mulțumesc, Vali!Așa sunt poveștile despre prieteni, mai ales despre cei din copilărie, a căror prietenie era sinceră și dezinteresată.

  5. Frumoasa poveste……Am avut un unchi de-al mamei care a fost pe frontul de lupta din Rusia.Povestea multe despre rusii autentici…..dar si despre domnitele rusoaice.Vorbea cu mult drag despre ei.

  6. …laptopul meu a facut buba, pentru o vreme voi scrie fara diacritice, dar tot nu ma pot duce de aici fara sa iti spun atat: Ma voi intoarce! Astfel de povesti aduc sufletul acolo unde ar trebui sa fie firesc, nu umbland dupa iluzii. Iluzia ca ma potrivesc oriunde. Ei, bine nu, nu ma potrivesc oriunde. Azi stiu sigur!

    Adriana Tirnoveanu

  7. Cat de dureros si emotionant, prietenie si durere, ambele imprtite atat de omenesc la doi. O poveste care nu se poate opri doar la usa sufletului cititorului, ci intra si se aseaza pentru multa vreme.

  8. Impresionantă poveste de viaţă! Mereu ne amintim de prietenii din copilărie, cu mult drag, pentru că atunci totul era firesc, inocent şi plin de autentic. Ferice de tine că ai un asemenea prieten! Şi mă bucur că am avut privilegiul să citesc asemenea gânduri… Numai bine!

  9. Mi-a placut foarte mult povestea ta.

    In cazul meu toti prietenii mei sunt in Germania,Italia si Canada…

    Ce mi-a placut la postarea ta este faptul ca si ea pare desprinsa dintr-un roman rusesc.

    • Mulțumesc, Edy! Prietenii lasă urme în viața noastră. Ne întoarcem pe ele și-i regăsim oriunde ar fi

Leave a Reply