Poveste cu melci

Photobucket
Nu-mi plăceau melcii când eram mică, nici măcar nu le puteam aprecia efortul ce-l făceau să-și ducă în spinare casa.

Sau măcar nu le apreciam naivitatea, când le cântam:”Melc,melc codobelc “…și ei, deși le promiteam apa tulbure din Dunăre, îmi îndeplineau cuminți dorința, arătându-mi cornițele.

Îmi plăceau însă, ploile de vară. Îmi plăcea când veneau pe neașteptate, când mama fugea repede să strângă rufele de pe sârmă, când punea un lighean sub scurgerea de la streașina casei pentru apă de spălat la cap.

Cel mai mult îmi plăcea mirosul ploii, al primilor stropi căzuți în praf, mirosul de frunză udă și apoi cel de natură îmbăiată.

Ieșeam imediat afară, când ultimul nor răzleț își mai scutura umerii și plecam prin gradina înviorată ce părea că-mi zâmbește prin picăturile încă agățate de firul de iarbă.

Totdeauna, nu știu cum se întâmpla, sub tălpile mele se nimerea un melc. Când îi auzeam pocnetul sec, pasul îmi rămânea suspendat,  tot corpul mi se crispa, în timp ce un  sentiment de vinovăție îmi străbătea sufletul de copil.

Strivisem o viața, o casă. Aș fi vrut să-i cer iertare, dar nu mai aveam cui…  Noaptea tresăream visând ochi mari ce mă blestemau să știu cum e să-ți duci cu greu o casă în spate și o talpă să-ți strivească efortul, să știu cum e să privești lumea în ochi, să crezi în   sinceritate, iar ea să-ți ofere-n schimb o amăgire.

Ai fost vreo data melc, să te amăgească un cântec? Ai fost vreo data melc, să-ți strivească o talpa nepăsătoare casa dusă cu atâta efort?

Eu am fost. Am avut însă puterea să nu blestem. M-am rugat de atunci, printre suspine, pentru ploaie, pentru un zâmbet din firul de iarbă, pentru alții ca mine ce duc un blestem,  pentru suflete de copii și pentru toți melcii din lume.

Leave a Reply