Ploaia

Urăsc ploaia. Am urâto dintr-o după-amiază de toamnă, când mi-am pierdut odată copilul pe ploaie. Pe o ploaie năvalnică, cu fulgere ce despicau lumea în două, cu bubuituri de tunet nebun …cum nebună eram și eu alergând cu picioarele goale, să-mi caut fata.

Mă gândeam ce groază trebuie să fie în sufletul fetei mele la fiecare tunet. Fiecare picătură de ploaie mi se părea un pumnal ce mi se înfigea în față, fiecare fulger o lumină ce-mi ardea și înlăcrima ochii.

Am căutat-o prin parc, pe la leagăne, în curtea școlii.Târziu, am găsit-o în scara unui bloc, râzând de mama focului împreuna cu prietena ei.

Râdeau de ploaie, de tunete…apoi au început să râdă de mine. Nu mi-a înțeles pe moment disperarea, așa am crezut eu … dar de atunci, cum începe ploaia, mă sună și -mi spune…”Stai liniștită, mama, sunt la adăpost”. Azi nu m-a sunat…
Urăsc ploaia. Tata a murit într-o dimineață senină de primăvară. Nu știu prea multe de atunci. Nu am plâns deloc trei zile cât a stat în casă. Cred ca nici sângele nu îmi mai curgea prin vene, dară -mi-te lacrimi. Eram o piatră mergătoare.

O singură dată am pus o întrebare, ridicând ochii spre cer… “De ce el, Doamne?” Atunci am văzut cât este de senin cerul… din limpezimea lui, normal că nu avea cine să-mi răspundă. Mai știu de zgomotul unei căni sparte la ieșirea sicriului din casă, litania preotului… un tunet și o ploaie pornită nu știu de unde…

Răcnetul meu …”Acoperiți-l pe tataa!” …a astupat bubuitura tunetului. Apoi nu am mai știut nimic…Când mi-am revenit, în jur mirosea a oțet, cerul era senin, de pe tata era îndepărtată o folie de plastic. Eu devenisem iar om…plângeam …de bucurie că pe tata nu l-a udat ploaia…

Urăsc ploaia.Ploua în seara când l-am întâlnit. Ploua și eu eram atât de fericită. Pentru prima dată eram îndrăgostită. O dragoste târzie, răsplata atâtor ani de așteptări.

Ne-a urmărit ploaia de-a lungul drumului nostru în doi. Ar fi trebuit să mă împac cu ea…eram atât de fericită. Nu m-am gândit nici o clipă că Cineva de sus…poate tata sau chiar Dumnezeu plângea pentru ce-o să fie în sufletul meu după atâta fericire efemeră.

Ploua în curtea unei mânăstiri și eu eram fericită. Ploua într-o gară și sărutul lui de bun venit avea gust de ploaie. Noi eram fericiți. Ploua pe un drum. Nu se vedea nimic prin parbrizul mașinii. Noi ascultam Chris Spheris și nu eram în tot universul decât noi doi și ploaia. Ploua în noaptea de vara când m-a învățat să nu ma mai tem de tunete.Ploua și bratele lui mă înveleau ca doua aripi de înger, ferindu-mă de rău, de urât. Eram fericită, râzând de tunete și fulgere, de furtună

Ploua într-o gară când am înțeles că totul s-a sfârșit. Eram singură …mă uram mai rău decât uram ploaia.

Urăsc ploaia. Pentru ca azi plouă și mie îmi este așa de dor de fete, de tata… de el… de fericire.
Photobucket

2 thoughts on “Ploaia

Leave a Reply