Patul lui Procust

 photo 00wT054hK9I.jpg

Ne trezim deseori,

puși la zid,

mitraliați cu foc de cuvinte,

oamenii ciclopi nu te lasă să stai,

nici să mergi înainte.

Lor trebuie să le dăm vamă,

ca propriul lor orgoliu

sau mândria rănită cândva,

să adoarmă.

Ne trezim uneori opriți din zbor

de oameni ciclopi

răsăriți din sămânța lui Procust.

Ochiul lor

ne-a zărit de departe,

n-avem timp nici să clipim,

că ne și trezim

prizonieri ai unui pat

în care sufletul ne este luat la măsurat

după sufletul lor.

De regulă sunt trupuri mari cu suflete mici

și-atunci încep să taie dintr-al nostru,

aruncându-l în praf cu nepăsare,

spunând disprețuitor:

“Nu avem nevoie de vise,

de iluzii, de vieți rescrise,

de iubiri, de iertări,

de trecut desuet,

de urma lăsată de-o muza,

prin suflet de poet…”

Nu le pasă de chipul tău răvășit,

nici de visele-s tale,

păpădii spulberate,

Nu, nu se opresc,

ei trag, trag mai departe,

până când restul de suflet

devine străveziu

sau mai are puțin

și rămâne în loc doar un mare pustiu.

Nu le pasă,

pentru ei nu-i durere

și nici pierdere prea mare,

nici regret, nici păcat.

Sunt satisfăcuți…

s-au răzbunat.

Peste puțin timp va apărea

alt suflet ce va da,

la rândul său, vamă.

Ieri, sufletul mi s-a luat măsurat,

dar nu mi-a păsat.

Nu am plâns, nu am blestemat,

chiar dacă risipirea încă mă doare

Eu am rămas EU.

Cu sufletul răvășit doar m-am rugat,

“Arată-mi, Doamne, drumul meu,

fă-l din nou pe Prometeu,

să fure pentru mine din soare

iubire,lumină, căldură,

iar pe omul-ciclop iartă-l

și dă-i un suflet pe măsură!”

One thought on “Patul lui Procust

  1. Priveşte iarba, cerul, marea,
    Priveşte soarele ce-nclină
    Balanţa nopţii spre lumină!

    Îndreaptă-ţi gândul şi visarea
    Către titanul din grădină
    Ce îţi ascultă azi chemarea!

Leave a Reply