Papusa

Photobucket
Păpușa mea a fost primul lucru ce m-a învățat să fiu mare. Nu am putut să mi-o aleg dintr-un raft, așa că a trebuit să mi-o confecționez singură. Să-i desenez ochi …totdeauna mari, gura… totdeauna zâmbitoare. Mi se părea mai frumoasă dacă îi puneam și o aluniță pe obraz. Uneori se rupea vârful creionului chimic și păpușa mea rămânea cu zâmbetul neterminat.

Așa, mâzgâlită pe față, îmi era cea mai buna prietenă. Ea îmi era devotată săraca, eu o foloseam doar, făcând cu ea exerciții de viață. Mâinile i le puneam cum vroiam, una sus… alta în jos… o așezam lângă ursulețul de pluș… uneori îi căsătoream și le făceam nuntă, unde eu eram și popa și dascăl, și bucătar, și lăutar.

O îmbrăcam frumos… cu ceva strălucitor dacă se putea… îi dădeam din ce mâncam eu… îi cântam, în timp ce o strângeam cu drag  la piept, o certam când se murdărea din vina mea pe rochiță.

Ea mă asculta supusă, dăruindu-mi același zâmbet neterminat. Apoi, când strigătele de bucurie ale copiilor ieșiți la joaca ajungeau pana la mine, aruncam păpușa într-un colț și uitam de ea până la prima cearta a mamii sau până la primul coșmar.

Abia atunci, o căutam prin toată casa în genunchi ca într-un ritual spre iertare, o luam în brațe și adormeam având cu cine să-mi împart lacrima și spaima. Ea își găsea locul între brațele mele, mă-ncălzea tăcută, ocrotitoare, chiar dacă dimineața, când eu zâmbeam soarelui, fața ei era doar o pată de chimic diluat de lacrima mea.

Uitam repede de spaimele nopții și iar mă jucam o vreme cu ea. De-a mama și de-a tata… poate de-a mama și copilul… poate de-a copilul și viața….și tot așa până-n ziua când am avut o păpușă vie, o păpușă adevărată.Mi-am continuat exercițiile de viață…

Uitasem de ea, de prima mea prietenă… am găsit-o într-o toamnă târzie printre lucrurile pe care mama se pregătea sa le arunce la tomberon.

Mi s-a părut atât de tristă fără alunița ei și fără zâmbetul neterminat pe care timpul i-l ștersese de tot… timpul… sau poate atâtea lacrimi pe care le cunoscuse!!!

Toți ne-am jucat cu păpușile… de atunci am învățat s-aruncam într-un colț tot ce până în urma cu ceva minute ne era bucurie… de atunci credem că putem face pe oricine să țină mana în sus  în jos… să-l modelăm după propriul gust… să-l căutam când dăm de greu, să-l ignoram mai mereu.

Adeseori mă întreb… oare atunci, demult… lacrima mea diluase creionul chimic… sau și păpușile plâng?

Leave a Reply