O gara, candva pentru doi

Photobucket
Nu mi-au placut niciodata garile, poate pentru ca e locul de inceput, poate pentru ca e locul de sfarsit. Poate pentru ca prima data cand am crezut ca m-am ratacit de mama era intr-o gara, poate pentru ca unica mea poveste de iubire a inceput intr-o gara si s-a terminat tot intr-o gara. Si cate nu as scrie despre gara… din gara am retinut doar imaginea celui ce ramane, privind trist batista alba ce flutura la un geam, imaginea celui ce cu sufletul la gura intra in gara si vede doar ultimul vagon cum se pierde dupa colt, imaginea unei fete ce se uita spre scara trenului, asteptand sa coboare cel drag, pana ce trenul ajunge in dreptul depoului,fara ca cineva sa vina si sa-i sterga lacrima de dor.
Ieri am stat in gara, intro gara ce-a fost odata pentru doi.In suflet am avut aceleasi senzatii de copil ratacit, prin fata ochilor defiland ca niste fantome triste, amintiri trecute. Nu mai era nimeni pe peron de care sa-mi agat cu drag privirea,erau doar oameni anonimi, oameni zgribuliti, figuri triste venind de niciunde, plecand spre nicaieri. Si mai era ceva…era frig…cenusiu, trist si frig.Mi s-a facut atat de dor de doua brate calde…poate ale mamei, poate ale omului drag.Am vrut pentru o secunda sa ma mint ca nu sunt un copil parasit intro gara…că el, asemenea mamei a plecat doar putin pana la chioscul cu ziare…nu am putut…chiar nu mai pot trai din iluzii…chiar nu mai vreau. Nu mi-au placut niciodata garile, pentru ca e locul de inceput, pentru ca e locul de sfarsit, pentru ca e locul unde devii un anonim venind de niciunde si plecand spre nicaieri.

Leave a Reply