O frunză-n vânt

01Q7054mETn1

 

 

 

 

 

 

 

 

Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin
și totuși mi-e mirare de fiecare dată,
cu câtă grație dansează frunza de pe ram,
când înspre lut se-ndreaptă.

Nu strigă- n van spre Dumnezeul său,
Să-i dea o zi în plus, nici lacrimi verzi nu are,
Să-și plângă soarta cu păreri de rău,
Că lasă-n urma ei atâtea brațe goale.

Plutește lin și se unește cu pământul,
Dând sevă rădăcinii din care a venit,
Doar vântul o jelește cu vaier nesfârșit
Când nu o mai găsește în pomul dezgolit.

Leave a Reply