Noaptea mea… de Halloween

Photobucket
M-am iubit cu un vampir. Da, ați citit bine, cu un vampir. De unde am găsit vampirul? Nu are importanță! Vampiri sunt peste tot, numai că au fost nevoiți să se adapteze noilor nopți, făcând-o atât de bine, încât nici nu-ți mai dai seama de trecerea lui, decât în dimineața când te trezești și realizezi că ai uitat să spui: -Buna dimineața, soare!
Vampirul meu s-a adaptat din mers vremurilor. Mai întâi și-a schimbat culoarea ochilor. Cei negri, în care sclipeau dorinți, îl dădeau de gol, flacăra lor arzând din prima privire și speriind potențiala victimă, așa că și-a ales niște ochi albaștri, mari candizi, curați.

 

E adevărat că nu prea te priveau drept în ochi, dar cine mai realiza asta la cât erau de frumoși. Să vad eu, ce femeie rezistă în fața seninului? Ar fi trebuit să spun însa, de la început, că vampirul meu era un bun psiholog.

Ani întregi a studiat tehnici și tactici de cucerire. Știa cum trebuie să se apropie de o femeie. Spuneți-mi și mie, ce femeie rezistă în fața unor ochi candizi, chiar dacă uneori aceștia au luciri de pumnal? Ea nu le vede… vede doar ce vrea ea.
Ce femeie rezistă în fața unor povești cu făt-frumos, chiar dacă uneori, sub pielea lui, se ascunde vampirul cu corp de om? Și dacă îți mai dă și flori, mai ai timp să vezi spinii ce te-au rănit? Da’ de unde?!

Te amețești cu aroma florilor, nu mai simți durerea, nu mai vezi suvița de sânge ce ți se prelinge din deget, nici ochii vampirului strălucind la vederea lui.
Ce mai știe un vampir despre femei? Știe să-i spună că-i cea mai frumoasă, știe să-i șoptească vorbe de alint, știe s-o acopere cu umbra lui, să se simtă protejată, știe să o treacă strada pe trotuarul cu promisiuni, știe să o cutreiere cu săruturi tandre, știe să o mintă atât de frumos, încât crede și el uneori…și atunci femeia cade pe spate, clipa mult așteptată de vânătorul vampir pentru a se repezi la gatul ei.
Pe vampirul meu l-am cunoscut într-o noapte cu luna plină. Cum altfel?! În noaptea aceea, ca în toate nopțile cu lună plină de altfel, nu dormeam.

Eram trează, atentă ca nu cumva să vina ielele să-mi fure sufletul. Ei, na! Nu au venit ele, a venit el. Și-a desenat repede pe față o mască de timiditate, a scos textul din buzunar și a început:
-Cum poți fi asa singură, când ești atât de specială?! Cât ești de frumoasă!!! Ce rău îmi pare că m-ai lipsit atâția ani de prezența ta încântătoare!! Lasă-mă să te acopăr de flori, lasă-mă să te învăț să zbori, lasă-mă să te învăț să trăiești, lasă-mă să mă mut la tine în suflet să te pot iubi o veșnicie.… lasă-mă în casa ta și-ți voi iubi copii ca pe ai mei, lasă-mă și voi avea grijă de tine să-ți fie bine. Lasă-mă! Îmi e foame de tine! Lasă-mă! Îmi e sete de tine!
Poți să nu crezi foamea și setea unui “om”? Poți rezista la atâtea promisiuni, mai ales, când le face și în umbra unei icoane săpată în piatră? Nu! Și atunci am Început să cad, încet, încet și lin, așa, ca în reluare.

Îmi era teamă, nu mai cunoscusem astfel de cădere. Mă vedeam cum cad, simțeam teama, dar ochii lui mă fascinau, mâinile lui mă fermecau. I-am simțit în cădere sărutul flămând, am simțit o arsură pe buza rănită de colții lui dar acel… ,,lasă-mă!’’ îmi răsuna puternic în urechi, nu aveam timp să-i văd ochii ce-mi priveau gâtul cu înfrigurare.

Abia când am ajuns în iarba poleită de zâmbetul alb al lunii pline, i-am văzut ochii ce luaseră culoarea nopții, i-am văzut rânjetul victorios de sub care sticleau colții albi cu urme de sânge.

Era prea târziu! Prin rana deschisa sângele se scurgea picătura cu picătură, deja nu mai eram în stare sa scot o vorba, de uimire.

Nu știu ce mă durea mai tare, că o să rămân fără sânge, ca m-a mințit sau ca m-am lăsat amăgită? Am mai avut putere, cu ultimele picături de sânge ascunse într-un colț de inimă, să-l văd cum fuge bezmetic, rânjind satisfăcut, spre altă victimă apoi am adormit și nu am mai simțit durerea, furia, dezamăgirea…
M-a trezit soarele, scuturându-mi unica lacrima ce-o mai aveam. Mi-a întins o petală de ,,nu mă uita,’’ să-mi acopăr rana de la gât, mi-a încălzit mâinile și sufletul înghețat, spunându-mi:
-Să înveți să nu mai crezi decât în zâmbetul copiilor tăi, în mângâierea mâinilor mamei tale, în căldura oamenilor ce-ți zâmbesc ziua, în icoane adevărate, nu săpate în piatră și cel mai important: să nu uiți, în nici o dimineață, să spui: -Buna dimineața, soare! Buna dimineața, viață!

Am spus un “promit” din toată inima și am plecat spre o icoană adevărată, să mă rog pentru toți, chiar și pentru liniștea vampirului, dar mai ales, am plecat spre icoană, să-mi iau înapoi lacrimile de fericire. Știam că-mi vor trebui într-o zi…

One thought on “Noaptea mea… de Halloween

Leave a Reply