Noaptea cand soarele a batut la fereastra


  
  
     Costin privește spre cerul de plumb, urmărind fiecare fulger, tresărind si depărtându-se când tunetul bubuia, făcând să se zguduie casa. De fiecare dată își face o cruce mare, rugându-se să se oprească ploaia asta ce-și varsă cu ciudă apele turbate.

     Trăiește de mult în valea orașului și știe că fiecare ploaie mai mare este un dezastru pentru cartierul mărginit atât de aproape de  Dunăre, cartier cu canalizări incapabile să facă față apăriei revărsate de sus. 

      
        Privește pe geam, aducându-și aminte de noaptea de groază din primăvara trecută. Mai plouase și-n alte dăți, învolburând Dunarea și înfundând canalizările, dar ca în acea noapte, niciodată. Prin curți, ca niște fantome,  bărbații ascunși sub pelerine de ploaie încercau să facă ceva pentru a diminua din dezastrul ce se anunța. Cărau saci plini cu nisip, punându-i în dreptul pragurilor, săpau de zor în fața porților făcând niște șanțuri ce se umpleau imediat cu apă, sau duceau la adăpost puținele animale de prin curte.
        
        Toți munceau îndârjiți, blestemând ploaia și Dunărea, aruncând cu năduf câte-o grijanie spre cei ce le promiseseră la alegeri rezolvarea canalizării și a inundațiilor din zonă. Apoi totul s-a derulat cu viteză amețitoare… dangătul de alarmă făcut de clopotul bisericii din cartier, plânsete disperate, strigăte deznadajduite, agitația oamenilor nevoiți să-și părăsească casele doar cu actele-n mâna sau cateva lucrușoare. 
    
       Nu-și mai aduce aminte prea bine cum s-a trezit în mașina pompierilor veniți să-l evacueze, are însă întipărit pe retină imaginea casei la trei zile după ce trecuse viitura. O casă care se strâmba la el prin ferestrele cu geamuri sparte și tocuri smulse de vânt, o casă în care apa băltea peste tot. Ușa de la intrare rămăsese înfiptă în mâlul din curte, ca un stindard pe care viitura nimicitoare îsi semnase victoria. 
     Atunci a trăit cea mai lungă săptămână din viața lui. Ca să nu intre vântul, să nu să se trezească cu vreun invitat nepoftit în casă, om sau animal, a bătut niște scânduri în locul  unde fuseseră geamurile, așteptând în întuneric retragerea apelor. 
     
      Nu știa ce să facă cu atât timp inutil și atunci i-a venit în minte să inventeze un joc. Și-a închipuit că este și el orb, ca și casa lui. Un orb devenit, nu un orb născut. A început să-și numere pașii  sprijinindu-se de pereți, bajbâind cu varful piciorului un posibil obstacol. Cinci pași până la ușa, trei până la fereastră, patru înapoi până la masă. Ce ciudat i se părea totul! Fiecare pas îl făcea cu grijă, cu teamă, ușor…pas cu pas, neștiind ce urmează a se întâmpla. Nu era învățat să-și calculeze fiecare pas, era învățat să calce fără să dea importanță gestului.
    
      Totul avea altă dimensiune sub simțurile lui devenite deodată atât de ascuțite. De undeva se auzea ticăitul ceasului de perete. Altă dată ar fi fost deajuns să-și îndrepte privirea, acum auzea și atât. A început să numere… tic-o secundă, tac-a doua secundă. Ce greu treceau secundele acum! Cum nu le băga în seamă trecerea altă dată! Numărând pași și secunde, pipăind cu mâna și cu talpa a învățat că un orb trăiește în altă dimensiune, dând mai multă importanță detaliilor ce formează întregul. 
  
       În timp ce asculta Nocturna lui   Chopin –Costin s-a împăcat cu ploaia, cu întunericul, înțelegând că un orb își luminează zilele, nopțile, visele, cu lumina ce vine din sufletul său mult mai apropiat de Dumnezeu decât al oamenilor ce au ochi dar nu văd.  
    
       Costin privește  furtuna de afară ce se năpustește cu putere în geamuri.Nici nu tresare măcar, știind că dincolo de ușa și geamurile de la GEALAN nu va trece nici cea mai mică picătură de apă. Până și vuietul furtunii îl aude mai încet.Privește pe geam și nu mai este supărat pe nimeni. 
    
         Dacă nu s-ar fi jucat “de-a orbul” nu ar fi putut înțelege că fiecare întămplare are rolul ei bine determinat. 
         
          Pregătind câteva lucrușoare pentru sinistrații din Moldova, el nu uită să pună și niște pliante de la firma salvatoare, cea care-i dăruise geamul prin care privea acum.

 Am scris acest articol pentru Cetin Ametcea http://www.arhiblog.ro/ pentru a-l ajuta sa treaca mai usor peste saptamana oarba.
Articol scris pentru  campania GEALANhttp://www.gealan.ro/blog/ de pe blogalinitiative.ro

6 thoughts on “Noaptea cand soarele a batut la fereastra

  1. Am trecut demult prin asa ceva in casa de vara a bunicii pe cand aveam trei ani, la inundatiile din 1970. Casa de vara s-a inundat, fiind construita in vale, eu fiind in misiune de recunoastere/cucerire a unui borcan de dulceata de trandafiri. O mana tremuranda m-a scos din beci, in intuneric am recunoscut-o ca fiind a mamei, si m-a dus pe prispa casei din deal. Casa aia a trecut prin numeroase viituri si rezista stoica si acum.

  2. Am auzit şi eu de inundaţiile din 1970, care au afectat şi Bucureştiul. Nu am amintiri din acea perioada, dar mi s-a spus că apa intra în casele oamenilor.
    Nimic nu e mai greu decât o astfel de încercare când munca de o viaţă îţi este distrusă.
    Foarte emoţionant articolul tău, Maria!

Leave a Reply