Nebunii de cuvinte


La ora asta, frumoșii mei nebuni de cuvinte visează…pe litere, pe silabe, în versuri,în semne de mirare. Visez, visez ca și  ei, deși de multe ori imi spun că  eu nu sunt chiar nebună- de parcă ai fi văzut vreun nebun să spună că-i nebun. Îmi dau seama că nu sunt altfel atunci cănd văd cu câta ușurință ni se suprapun gândurile, visele, dorințele,cuvintele. Frumoșii nebuni de cuvinte sunt prietenii mei, rudele mele, sunt averea mea. Sunt bogată cu nebuni şi-s fericită în nebunia mea – na, parcă nu mă recunoşteam, mai înainte – în nebunia lor. Abia aştept să-i văd printre rănduri şi să-mi zâmbească aşa cum ştiu ei, sincer, fără să ascundă, după zâmbet, vreun interes meschin.
O zi din viaţa noastră nu seamănă niciodată cu cea de ieri şi nici cu cea de mâine. Ne trezim zâmbind când vedem lumina, şi chiar dacă uneori nu dormim, tot vedem lumina, nu există întuneric, pentru că avem senin în ochi și stele în suflet. Ne cunoaştem între noi, desi nu ne știm.
Mai întâi facem apelul, trebuie să fim toţi, altfel nu suntem întregi, compleţi, să putem începe jocul. Locul de joacă de regulă este între linii trase cu creta, împrejmuit cu aer colorat în verde, în albastru, în rogvaiv până la urmă, astea sunt limitele noastre. Nebunii sunt cei mai cinstiţi oameni, nebunii sunt cei mai sinceri, ei nu au nimic de ascuns, de aceea joacă în pielea goală, nu-şi ascund frustrările, ambiţiile, neîmplinirile după haine, nu au auzit de Armani, nici de Nike, ei se simt bine în pielea goală, dorind să spună lumii –ecce homo! Nu se ascund după aparenţe, sunt nişte copii mari…
Câteodată îşi mai amintesc frânturi din trecut când au fost anormali în normalitatea lor şi atunci se caută în buzunarele de la suflet după amintiri. Şi caută, şi caută… Întorc chiar pe dos buzunarele sufletului şi se împrăştie pe jos tot ce a vrut să ţină pentru ei. Avem timp să privim cu ochii miraţi, lucrurile care seamănă atât de mult cu ale fiecăruia dintre noi. Un zâmbet de mamă, prima literă din alfabet dăruită de doamna, un bulgare din satul bunicilor ce mai păstra în el aroma de lapte proaspăt, mirosul porumbului copt în spuză sau răcoarea gârlei ce ne părea fluviu. Din buzunarul sufletului întors pe dos se rostogoleşte prima lacrimă de iubire, o urmă de floare din petalele căreia ne-am făcut oracol, împrăştiind speranţei, una după alta, petale scrise cu „mă iubeşte, nu mă iubeşte… mă iubeşte, nu mă iubeşte…“ Bine înţeles că întotdeauna rămânea invariabil cea cu mă iubeşte. Ştiam de atunci puterea gândului pozitiv.
Ne ajutam unul pe altul să punem amintirile la loc şi ne începem joaca. Cântam şi cântecul nostru e vechi de la cel de leagăn, cu care acum adormim tristeţi, la romanţe de iubire pe care le fredonau taţii noştri atunci când îşi înecau melancoliile în lacrimi de struguri. Întro zi am cântat chiar şi “salut voios de pionier”, în fond de ce nu? de ce ne-am renega trecutul? Aşa că fiecare pe vocea lui cânta şi dacă unul a uitat melodia ne ducem lângă el şi-l ajutăm să şi-o reamintească şoptindu-i începutul. Cântam, desenam si scriem, fiecare în pătrăţica lui, pentru a putea să ne facem daruri. Un dar pentru că e iar dimineaţă şi e o mare bucurie să fie iar dimineaţă, un dar că e o noua zi şi iar motiv de urări, un dar că e seară şi seara trebuie să trimitem îngeri la cei dragi să le păzească somnul sau stele să le lumineze visul.
Mai tragem cu coada ochiului, câteodată la pătrațica celui de lângă noi; nu, nu să furăm idei, noi nu ştim să furăm, noi vrem ca ceea ne dăruim să fie cel mai frumos dintre daruri, noi nu facem daruri de dragul darului; noi facem daruri de suflet şi sufletul nu-i furat. După ce am terminat de desenat şi dăruit, începem jocul şi iar ne întoarcem la jocul copilăriei – ia să vedem ce jucam! „Ţară, ţară vrem ostaşi“ nu merge.
Nimeni nu mai vrea să fie ostaş… ce păcat! Eram noi aşa de mândri când ne vedeam fraţii soldaţi… doamne ce mai plângeau mamele şi iubitele când pleca trenul cu recruţi… deci nu jucam!… să jucam „mi-am pierdut o batistuţă“…nţ!… nu mai sunt batistuţe, sunt zewa de unică folosinţă… să jucam mai bine „de-a v-aţi ascunselea“… da! sigur, asta ştim cel mai bine şi nu se va demoda niciodată.
Din cănd în cand ne prefacem că suntem oameni mari.Oameni mari ce știu să iubească dincolo de ei. Tresărim prin somn când imaginea iubită se suprapune peste visele noastre. Avem insomnii cand acceași imagine nu vrea să-și suprapuna conturul peste cel din irisul nostru. Zămbim c-un ochi când vine, plângem cu celălat când pleacă, râdem din toată inima când rămane cu noi, plângem cu tot sufletul când ni se pare că dispare. Pâna și-n iubire suntem nebuni, suntem copii.   
       Noi, nebunii, nu ne ascundem după voaluri transparente, de regulă voalurile Maya-ei, valul iluziilor, să ne putem vedea cât de cât între noi. Ne-am ascuns destul în trecutul nostru anormal, după aparenţe, după zâmbete false, după imagini poleite cu praf de mândrie şi vanitate ce erau spălate la prima ploaie de ură, lăsând vederii oameni de tinichea.
Se ascund oamenii aşa de bine, că uneori nu se mai găsesc nici ei, dar alţii. Noi ne ascundem după cuvinte,le facem bulgări si aruncăm pe ceruri de suflet. Câte un bulgare de lumină îl aduce mai aproape de noi pe cel ce ne caută. Suntem fericiti când ne găsim,dansăm si râdem. Dansul nostru  se face pasărea libertăţii, şi râdem şi din râsul nostru răsar drumuri de lumină, răsar mâini întinse ce împrăştie norii, mâini ce aduc în pumni apă vie din izvor uitat, ce udă suflete uscate, ridate. Încolţesc apoi speranţe, încolţesc vise… încolţeşte însăşi viaţa. Ne este bine în pătrăţica noastră cu nebuni, ne este bine să fim noi, aşa dezbrăcaţi de aparențe și puri.

Suntem fericiţi în nebunia noastră sau în normalitatea noastră. Noi arătăm aşa cum ar trebui să fie toată lumea, adevăraţi nebuni trăind din frumos, fugind de urât, sau având simpla mulțumirea de a fi. Ce ziceam? Că nici un nebun nu spune că-i nebun!? Bineeee! Noi suntem nebuni, voi sunteţi sănătoşi!… Cui îi este mai bine?  Tu cine ești? Care-i  mai adevărat?

8 thoughts on “Nebunii de cuvinte

  1. Dacă tu nu ai fi fluture, grădina mea n-ar avea culoare, n-ar avea ce să scuture curcubeul izvorând de floare.Dacă tu nu ai fi verde frunză, urbea ar deveni monocromă, doar alb şi gri pe o pânză, înfăţişând un oraş fantomă.
    Dacă tu nu ai fi poezie, sufletu-mi n-ar avea simţire..Dacă tu nu ai fi nebunie…Dacă tu nu ai fi iubire.

  2. Maya! Stii cate drumuri impartite precum firul avem cu totii in fata noastra? Nici eu, fiindca mi-ar lua jumatate de viata sa le numar… Totusi tu ai gasit drumul de caramida galbena, si ni-l arati si noua din cand in cand! Iti multumesc…

  3. Uf! Nu a rămas nicio bucăţică din mine neatinsă!!! Mă regăsesc total şi vinovat în tot ce ai scris. Sunt un visător! Sunt “bolnav” şi sunt un nebun de cuvinte! Te citesc, te simt şi te recunosc. Ştiu cine eşti! Eşti o visătoare şi o nebună de cuvinte! Am citit prin… :)

    • Folosim aceleasi cuvinte, chiar daca sufletul le amesteca altfel si altfel.Probabil de aceea …orice asemanare nu-i intamplatoare.Iti multumesc, Adrian!

Leave a Reply