Maria

Photobucket
Maria face parte din peisaj, aȘa cum face parte teiul din fața scării, banca din fier forjat atinsă de rugina timpului sau gărduțul de tuia ce-nconjoară un petec de iarba scăpat ca prin minune de invazia asfaltului sau a garajelor de beton. În fiecare zi poți să-ți potrivești ceasul după ora în care Maria își plimbă cațelul, un pekinez bătrân și jigărit ca și ea, așteptând să se deschidă ușa barului din cartier.

 Intră aproape odată cu vânzătoarea, trăgând de lesa cățelului ce încă nu și-a terminat de marcat teritoriu propriu, dă repede pe gât un pahar de tărie și iese trasă de cățelul nerăbdător să-și continue plimbarea.

La fel se repetă și seara târziu, când Maria bine amețită devine distracția clienților din bar. Cântă, dansează, râde, plânge, își ridică poalele-n cap, ca în final să dispară la brațul vreunuia de teapa ei, nu înainte de a spune:”Mă duc să fac pomană”.

Pleacă bălăgănindu-se la brațul noului prieten și apare iar dimineață, la oră fixă, cu același cățel nerăbdător, dar cu câte-o vânătaie în plus.

O știu de mult pe Maria, decând s-a mutat la noi în cartier. Era o femeie subţire, înaltă, cu părul de culoarea aluminiului prins întrun coc ce seamănă cu o scoică, cu un aer blând, zâmbind jovial, cu ochii mari, cenuşii, duri ca oţelul uneori, adeseori însă plini de bunătate, niște ochi în care se putea citi ca într-o carte mânie și iertare, renunțare şi dragostea de viaţă, bucurie şi tristeţe, deznădejde și triumf.

Rămăsese văduvă de tânără și avea să ramână așa până la sfârșitul zilelor. Bărbatul ei, Ilie, murise stâlcit în bătaie de niște țigani. Îmi arătase odată o poză cu Ilie, un bărbat plăcut la înfăţişare, cu pielea ca smoala, cu ochii pătimași și gene întoarse, înalt, bine făcut, cu zâmbetul și frizura unei vedete de cinema.

Îmi plăcea să o ascult când îmi povestea despre căsnicia ei. Nu fusese prea fericită, Ilie al ei iubea femeia și paharul. După spusele Mariei nu ar fi iertat nici o vădană și nici o codana din mahala. Când intra pe ușa, Maria ghicea dintr-o privire de unde vine și-n ce stare este. Lălăind un cântec numai de el înțeles, îi spunea mătăhăindu-se: ”Marie, eu sunt beat”. În ochii Marei se aprindea acea scânteie de oțel pe care reușea să o ascundă după un zâmbet forțat.
“Ilie, tu ești beat? Nu ești beat, Ilie! Cred că mai poți bea și cu mine un păhărel, nu-i așa ?”. “Beau, Marie, de ce să nu beau… apoi…”, un “apoi” spus c-un anume cu subânțeles, în timp ce-i făcea cu ochiul.

Maria îi turna vin în pahar, nelăsând să se vadă sila ce-o cuprindea la gândul lui acel apoi, nici teama că iar o va lovi din senin. Nu-i plăcea băutura Mariei, la început se făcea ca bea, privind pe sub gene cum Ilie al ei dădea lacom paharul peste cap. Atât îi mai trebuia, acel pahar, și dormea lemn până a doua zi.

Dimineața o lua iar de la capăt, și tot așa, până într-o zi când nu s-a mai întors acasă. L-au găsit mort, bătut crunt, la marginea maidanului din mahala. Se răzbunaseră țiganii că le necinstise una de-a lor, o codană de 12 ani.

A suferit mult Maria la moartea lui Ilie, era omul ei și-l iubea așa cum era el, bețiv și curvar. Îi simțea lipsa, mai ales seara la ora când el obișnuia să vină acasă. Acum era rândul ei să vrea să bea cu el.

Punea în fața ei două pahare, punea poza lui și începea să-i vorbească. Mai ciocnea, mai bea o gură, mai povestea, ștergându-și cu dosul palmei o lacrimă ce se încăpățâna să alunece printre ridurile apărute prea devreme.

De data asta, Maria era cea care adormea lemn. Îi era bine în starea ei, uita de singurătate, de trădările lui Ilie, de dorul de el. Uneori dispărea din peisaj câte-o zi. Se întorcea a doua zi și ne spunea razand: “Am fost și i-am făcut pomană lui Ilie. Am băut c-un maior, apoi m-am culcat cu el”.

Eu o priveam mirată, neînțelegând ce legătură are pomana cu băutul și culcatul. Ca răspuns la întrebarea-mi nerostită, dar care mi se citea în priviri, Maria continua zâmbind amar: “Asta i-a plăcut, de-asta a murit, asta-i dau de pomană”.

Pe zi ce trecea Maria se năruia din ce în ce mai tare. Viciul deja răvășise tot din femeia ce fusese atât de frumoasă cândva.

De câteva zile din piesaj lipsește ceva. Nu, nu a tăiat nimeni teiul, banca de fier forjat este tot acolo și tuia este la fel de verde ca totdeauna. Toate sunt la locul lor. Lipsește numai Maria și câinele ei. Mă gândesc că sătulă de dor și singurătate, de data asta o fi plecat să bea cu Ilie al ei.

One thought on “Maria

  1. M-a emotionat foarte mult povestea asta…
    Biata Maria…
    Si este interesant cum ai vazut-o tu…
    Sunt sigura ca ceilalti o priveau cu alti ochi…
    Esti un suflet minunat… Si o poeta…

Leave a Reply