Magie

Photobucket
În agora aglomerată,strălucind sub soarele răsărit de sub mătăsurile verzi ale unei  primăveri timpurii, pasul meu se oprește ademenit de zâmbetul unui mag de ocazie ce-și face impasibil numărul de fiecare zi.

La fel ca și mine, lumea adunată în jurul său privește fascinată cum magul-vrăjitor reușește cu o simplă baghetă să schimbe banalitate unei zile cenușii.

Cu ochii minții mă întorc în trecut, redescoperind senzații uitate în timp, noiane de amintiri dintr-o vreme însemnata cu ” A fost odată”.
Îi văd ochii senini ațintiți asupra mea și într-o secundă știu că îmi doresc să fiu vrăjită, să mă pot întoarce la o încrucișare de drumuri unde m-am rătăcit odată, unde chiar m-am pierdut, îndepărtându-mă prea mult de mine…sau poate unde cred că o parte din mine chiar a murit. Era așa de mult de atunci…ce importanța mai avea, unde și când.

Eram acum doar eu, jumătate din mine, vrăjitorul și bagheta lui fermecată. I-am privit ochii, zâmbetul, mâinile, întrebându-mă-n gând dacă mai pot, măcar pentru o clipă, să mai cred în minuni.
Mi-a înțeles ezitare. S-a apropiat de mine, mi-a atins umărul, gest ce într-o secundă m-a întors în timp, pe tărâmuri unde trăisem odată, dar pe care le credeam demult dispărute.

Alături de mine era el, vrăjitorul. Brațul lui puternic mă sprijinea tandru, dându-mi putere și încredere. Mă simțeam în siguranță lângă el, ocrotită, speriată dar și încântată, în același timp, de senzațiile pe care le trăiam și le retrăiam.

Am realizat într-o clipă că prima minune se-mplinise. Simțeam…devenisem vie…ființă simțitoare. Simțeam bucuria de a fi dar și teama. Teama să descopăr din nou dorința, dragostea, teama că voi suferi sau că mă voi pierde iar.

S-a uitat iar adânc în mine, i-am văzut ochii, doi luceferi de mai, oglindiți în apa înghețată a sufletului meu. Era hotărât să topească straturile de gheață în care-mi era inima, vroia să o vadă pulsând, vie, plină de viață. Nu aveam cum sa mai dau înapoi. Eram deja vrăjită,  acum  îmi vroiam și eu inima înapoi, așa că m-am lăsat luată de mână și dusă spre necunoscut.

Atât mi-a spus:”Acum te voi duce într-o casă cu sfinți, locul iubirii supreme, cu poezii ce țin loc de rugăciuni, cu măicuțe mironosițe ce prin ruga lor știu să spele griul din suflet și cenușa de pe palme. ”

L-am urmat ca într-o transă, fără să mă uit înapoi, în dreapta sau în stânga, până sub bolta umbrită a unei mânăstirii ctitorită sub zodia poeziei.

Citind  tot ce era scris acolo, am uitat să respir, am uitat de el, de tot și de toate. Eram numai eu și lacrima mea ce aluneca tristă, amară și grea, lăsându-mă pe mine pură, ușoară.

Aveam suflet, eram iar vie, eram eu, întreagă, iar lacrima mea era acum lacrimă de bucurie. Mă născusem printr-o magie și reînvățasem să fiu
Vrăjitorul meu? Nu mai știu nimic de el, e undeva, pe aici, pe acolo, nu prea departe …face el vreo magie … mai sunt atâtea suflete înghețate.

Leave a Reply