Mă cheamă Toamnă


Ea, o frunză arsă de toamnă, purtată de vânt.
Oare-i plânge plecarea,c
ăderea,vreun ram?
Eu, umbra unui om rătăcind pe pământ 
pentru mine o plânge toamna cu picuri pe geam?

Ea, o frunză căzută peste încă alte o mie.
Va plânge trist copacul când n-o să mai fie ?
Eu, un om pășind tăcut peste frunzele moarte.
Oare mie îmi plâng norii gânduri deșarte?

Frunză-n cădere visează că mâine sevă o să fie?
Copacul o așteaptă suspinând în iarna târzie?
Negurile mele,ceața din suflet, cum se destramă,
când ploaie e-n mine, când Toamnă ma cheamă ?

11 thoughts on “Mă cheamă Toamnă

  1. Ramul plânge-a-ei cădere
    Dar aşa e stabilit din vreme
    Iar din frunza călătoare
    Purtată de vânt sau soare
    Ramul va înmâguri la anul
    Şi-atunci frunze, cu toptanul :)

  2. Un copac părăsit de frunze în toamnă,
    E banca uitata pe-o alee într-un parc,
    E astru nevăzut într-o noapte albă,
    E iubire ţinută captivă-ntr-un ţarc.

    • Un copac străbătut de seva fierbinte
      o bancă alintată de frunze-n cădere
      un astru strălucitor ce merge-nainte
      o iubire liberă ce niciodată nu piere.

  3. Spui că eşti toamnă înnegurată,
    Că ceaţa-n suflet stăpâneşte,
    Dar uite, fruntea-i luminată,
    Şi-n curcubeu se oglindeşte.
    Crezi că eşti toamnă când tăcerea
    Loveşte-n frunze şi în fluturi,
    Când nori apar de nicăierea
    Îmbrăcând lumea-n gri ţesuturi.

    Cine eşti tu? Tu nu eşti toamnă,
    Tu-mpodobeşti cu frunze ramul
    Tu, vis ce plânsul mi-l condamnă,
    Tu, primăvară, îmi eşti balsamul.
    Cine eşti tu? Eşti adiere
    Pe trupu-mi obosit.
    Eşti cerul
    Ce mă opreşte din cădere…
    Inimii mele-i eşti străjerul
    Din zori şi până-n asfinţit,
    Între apus şi răsărit.

  4. e toamnă pătată de frig și de ger
    dar eu sunt puternic, nu gem sau disper
    mă-nfig în pământ și-ncet mă pictez
    coroana-mi cea veche eu mi-o re-creez.
    -viziune arboriformă

    Superbă poezie!!! Felicitări!

Leave a Reply