Lumina si umbra, zambet si-ntrebare

Photobucket
Azi i-am făcut mamei o poză. O poză ciudată într-un decor inedit. Nu, nu am ales un rond cu flori, nici o banca într-un parc…ba da, am ales totuși o bancă. O bancă verde din cimitir.

Veneam de la o înmormântare, poate nu era momentul să o pun pe mama să-mi zâmbească, dar nici nu vroiam să iasă altfel în poza.

Natura vie – mama zâmbind în cimitir. În fundal se văd fel și fel de cruci… banca este verde …verde ca o speranță, mama este în doliu, doar parul alb și zâmbetul ei sunt cele ce luminează poza…restul decorului este cenușiu…ba nu… mai este și banca verde, verde ca o speranță.

Am pus-o pe mama să zâmbească…m-am simțit ca un copil poznaș ce da cu tifla morții. Subconștientul meu știa că nu mai este mult și urata de moarte îmi va înapoia gestul…

Mama zâmbește…puțin mai înainte a plâns. Plânge mama după toți morții ei…sau poate își plânge chiar propria moarte.

Plânge din ce în ce mai des în ultimul timp. Are un ritual de al ei când aude ca a murit vreo ruda …începe să plângă încet, în timp ce- și pregătește hainele cernite.

Pe toți morții îi plânge mama …și pe cel prezent și pe toți duși. Acum stau și mă uit la fotografie și nu știu de ce îmi vine să întreb: “Ce plângi mama, când plângi?”.

Azi la predica de la sfârșitul înmormântării, preotul ne-a vorbit despre plâns…despre copilul ce vine pe lume plângând, pentru că se desparte de lumea pe care o cunoaște timp de nouă luni și vine în una pe care nu o cunoaște.

Spune dumnealui că așa este și omul ce se desparte de viață…plânge pentru că pleacă într-o lume pe care nu o cunoaște…o lume în care i se tot spune că-l așteaptă viața veșnică și fericirea nesfârșită.

Dar mai spune ca acolo va ajunge după cântărirea faptelor sale…Am înțeles partea cu teama de necunoscut…dar am înțeles și altfel de teamă…copilul vine pe lume plângând …dar imediat brațele mamei îl înconjoară cu dragoste, cu duioșie și căldură.

Așa îl ține apoi toată viața ei sau al lui…dar omul…omul nu știe dacă va fi primit în brațe calde, ocrotitoare…pentru că trebuie să plătească pentru păcatul de început și pentru toate câte apoi  le-a făcut.

Unde sunt brațele alea calde și ocrotitoare? În poza mama zâmbește…puțin mai înainte a plâns. Sunt fericită când mama zâmbește, chiar dacă nu mi-a spus ce plânge când plânge.

M-a luat de mană după un timp, spunându-mi: ”Hai, să mergem acasă!”.

În spatele băncii verde ca o speranță soarele de apus desenase umbra unei cruci.

4 thoughts on “Lumina si umbra, zambet si-ntrebare

  1. Om ieşi din ţărână cu toţii la soare
    cu muguri, cu ramuri, cu frunze şi floare,
    ne-or culege nepoţii şi ne-or ţine în glastră…
    Mi-e gândul senin şi mi-e zarea albastră.

  2. şi când mă gândesc că ……voi păşi spre acea lume neştiută……voi plânge……de fericire.
    Lumea de aici nu o mai pot vedea demult, poate în altă lume voi putea să văd, doar bunătate şi fericire.

Leave a Reply