Lucruri mărunte


    
  Am fost copil sărac. Atât de sărac încat uneori, seara, trebuia să-mi împart felia de pâine în două, pentru a avea din ea și a doua zi dimineață. Aveam grijă să o ascund în fundul cuptorului de la sobă, ca nu cumva să mi-o fure Codița, pisica ce răbda și ea de foame alături de noi, și care era cam furăcioasă.
       
     Am fost copil sărac, cel mai fericit sărac din câți au existat pe lumea asta. Eram fericită pentru ca nu aveam termen de comparație. Trăiam în normalitatea unei mahalale în care toți erau săraci, în care nimeni nu plecase mai departe de râpa  ce despărțea strada de restul orașului, poate doar  câțiva vecini ce aveau servici, printre care și mama.
       
     Mama lucra la aprozar de dimineață până-n seară. Impropriu spus lucra. Se spetea cât e ziua de lungă încărcând și descărcând lăzi grele de legume și fructe. Câteodată mașina cu marfă trecea și pe strada noastră.Mama arunca din mers patru pere în grădinița c-un rând de porumb și unul de cartofi. Când le găseam, eram tare fericită, si mâncând încet nu încetam să mai caut, să văd care-i planta ce face pere.
       
    Tot încet am mâncat și primele felii din portocală, pe care a primit-o mama de la doamna Adelini, grecoaica căreia îi făcea curat o dată pe săptămână. În jurul mesei, patru copii așteptau nemișcați ca mama să desfacă „mărul” acela auriu, altfel de măr decât cel  care creștea uneori printre frunzele de cartofi. Nu uit gustul ei, nici faptul că am mestecat fiecare felie minute în șir pentru a nu se termina repede. Mama nu a mai avut portocală, a păstrat cojile din care a gustat și ea puțin, restul punându-le pe sobă, să miroasă frumos. Nu mai erau dimineața, mama zâmbind și-a dat cu părerea că le-o fi mâncat tot Codița furăcioasă. Eu țineam ascuns în pumn o bucățică mică de coajă, să mă pot lăuda pe stradă. Mi-a fost tare milă de copiii ce-o miroseau cu nesaț. Mare fiind, nu am putut niciodată să mănânc o portocală fără să dau mai întâi câteva unui copil.
       
    Tot din vremea aceea am învățat prima dată despre viață și moarte. Am stat lângă mama când a moșit-o pe Codița. Atunci am văzut că și pisicile plâng. Eram și înspăimântată, și mirată, și curioasă, văzând facerea lumii. Apoi pisica nu a mai plâns, am plâns doar eu în timp ce mama, ascunzându-și lacrimile îmi vorbea despre un curs firesc al lumii.Codița murise lăsând în urma ei patru gheme ce semănau cu ea.I-am dat mult timp de pomană jumătatea mea de felie de pâine pe care puneam un strat gros de marmeladă. Am mai plâns de atunci de multe ori după cei dragi, le-am dat de pomană și nu am încetat să ma uit după pisici, în speranța ca o voi regăsi pe Codița, așa îmi spusese mama, că orice suflet învie în viața de apoi.
        
     Primul magazin pe care l-am văzut a fost o autoservire, atunci cănd m-a luat mama să mă îmbrace pentru școală. Eram deja în altă lume, neîncetând să mă mir de câte existau fără ca eu să am habar. Am rămas nemișcată în fața vitrinei cu „mizeluri”. 
     
     Mama a cumpărat doar o jumătate de pâine și am plecat. Pâna am ajuns afară, am tot privit spre vitrină, mergând mai mult trasă de braț decât pășind. Acum, mare nu pot trece pe lângă vreun raion de preparate fără să mă opresc și fără să cumpăr. Găsesc eu un copil, un bătrân sau vreun amărât să i-le dau.
      
     Am fost și eu odată foarte nefericită, deși nu știam eu pe atunci să definesc sentimentul. În prima zi de școală, mama nu a putut să mă ducă pentru că trebuia să fie la servici, așa că am plecat de una singură spre necunoscut.
         
     Toți copii mergeau cu mămicile de mână, părând puțini mai siguri pe ei. Eu nu aveam de ce să mă țin, mă simțeam a nimănui, îmi era teamă și nu aveam cui spune, ba chiar credeam că mama nici nu mă iubește, dacă nu este lângă mine în ziua aceea atât de importantă.                 
      
      Mi s-a întărit convingerea la vreo doua zile, când am găsit-o pe mama măturând prin casă. M-am dus la ea, i-am spus că o iubesc și dacă mă iubește și ea, să mă ia de mână și să-mi spună. Nu m-a luat. Mi-a tras o mătură la fund, zicându-mi că numai de prostiile mele nu-i ardea ei după o zi de muncă și după dezordinea pe care am făcut-o noi prin casă. Eram convinsă clar că nu mă iubește, așa că m-am băgat în cămară să pot plânge fără să mă vadă nimeni. Săraca mama! Ea nu avea nevoie de gesturi, de cuvinte, ea spunea că ne iubește muncind pentru noi și la servici și acasă.
     
      Eu eram prea mică să înțeleg astea. Am căutat apoi o viață căldura unei mâini, am mai plâns de multe ori în cămară, fără să mai cer cuiva iubire, fără să-mi vadă cineva lacrimile. Mult mai târziu am înțeles că trebuie să oferi iubire, fără să aștepți ceva la schimb, fără să o cerșești, dar mai ales am învățatde la mama că cineva te poate iubi dincolo de cuvinte.
      
      Am fost un copil sărac. Acum, mare, sunt fericită că am crescut așa. Altfel nu aș fi mai fi fost eu, cea care se mulțumește cu puțin, cea care se bucură atunci când dăruiește o portocală, o pâine, o speranță, un zâmbet. Cea care iubește necondiționat atât un om cât și un animăluț, cea care, chiar dacă  are acum atâtea termene de comparație, nu încetează să se bucure de lucruri mărunte, dar mai ales… că este. 

15 thoughts on “Lucruri mărunte

    • Nu știu dacă-mi este mare caracterul, poate este puțin mai puternic. Nici de asta nu sunt convinsă totdeauna, mai ales când mai caut cămara căteodată.

  1. Adeseori mai vizitez si eu camara,dar acum voi lasa lacrimile pe care randurile tale mi le-au smuls sa-mi curga pe obraz!Maine voi merge la mama,o voi strange in brate si ii voi spune ce mult o iubesc!Vei fi “vinovata” pentru cea mai duioasa imbratisare a anului!Multumesc!

    • Dar, eu nu vreau sa plângi Kărluța mea dragă. Eu am fost fericită, așa cum am fost. Eu sunt, cea de azi.Vă îmbrățișez și eu cu sufletul, pe tine și pe mama ta. Nu uita, când vei mai vrea sa plângi, cheamă-mă și pe mine, să te țin de mana în cămară! E mai ușor de dus o lacrima în doi.

  2. Când am citit aceste vorbe…toată copilăria mea a năvălit peste mine, şi am văzut-o frumoasă, strălucitoare şi plină de bucurii. Cu adevărat cred că, atunci când suntem mici nu ştim nimic de cum ar fi altfel viata noastra. Comparatia nu exista. Scriam intr-o poveste de a mea că in casa mea “te iubesc” nu exista, cum exista doar pupicul in somn, pentru a nu simti noi, copiii, slăbiciunea lor. Citindu-te pe tine am realizat că greutăţile pe care incepusem să le simt intre 6 şi 10 ani…au fost infinit mai putine, şi particularităţile din ea sunt departe de un copil năcăjit. Că am avut o copilărie atipică, nu neg. Dar poate din aceste lucruri amestecate ne-am tras seva noi cei de azi. Şi tu nu puteai fi altfel. Imi pare bine că vine iarna. Imi voi pune un pled pe un fotoliu, voi privi la ninsoarea ce sigur va veni şi voi ataca arhiva ta. Despre astfel de lucruri vreau eu să citesc. Asemenea cuvinte caut şi sensibilitatea aceasta o imbratisez cu tot sufletul meu. Multumesc, Maria!

  3. Am citit şi mi s-a pus un nod în gât…inevitabil m-am gândit şi eu la copilăria mea, la cum ziceam că ai mei nu mă iubesc (pe mine mă lăsau mereu la bunici, pe sora mea au crescut-o la oraş) iar eu, ca să le fac în ciudă, le ziceam că o iubesc mai mult pe bunica şi aşa şi era deşi eram invidioasă pe sora mea.
    Eşti un om bun! Mă bucur că te-am descoperit!

  4. Emotionante crampeie din viata. Transpare sufletul tau frumos din fiecare cuvant. Ii poti intelege altfel pe cei care au avut parte de o copilarie cu lipsuri. Mamica ta a stiut – a reusit – sa invinga o multime de greutati si nu s-a lasat coplesita de unele neimpliniri. Si-a dorit pentru tine nu bogatii materiale, ci bogatia sufletului. A stiut – cumva – sa modeleze un caracter frumos.
    Sa stii ca m-am tot invartit printre cuvinte, dar nu am gasit unele potrivite pentru a-mi exprima emotiile pe care le-am incercat cititnd aceste randuri…
    Iti doresc zile fericite! Sufletul senin sa-ti fie!

    • Iți mulțumesc, Diana pentru că ți-ai făcut timp pentru mine. Acum ai înțeles de ce unii copii săraci sunt mult mai bogați decât copii ce au de toate. Nu-i așa că ai citit Prinț și Cerșetor? Știi cum am perceput eu povestea? Taman pe dos.Cerșetorul era mai mult decât un prinț, decât un rege. Era OM simplu, adevărat și liber.

    • Iți mulțumesc, Cristina, pentru că îți faci timp să vii sub copacul meu cu vise!

Leave a Reply