Lectia zborului

Photobucket

Te-am întâlnit pe malul lacului, eram tristă, singură şi număram cercurile făcute în apă de o piatră pe care o aruncasem, gândind că scap de o povară. Număram cercurile concentrice vrând să uit de ce am aruncat piatra. Când ultimul cerc a atins lin malul, mi-am văzut chipul în apa liniştită. Am tresărit …era atât de frumos!

Mi-am zis: dacă am aruncat piatra, probabil am reuşit să întineresc cu ani mulţi. Aveam  acea  frumuseţe pe care numai aura tinereţii ţi-o poate da.

M-am privit încă o dată şi am tresărit. Eram frumoasă, dar îmi pierdusem o aripă în timp ce-mi număram neuitările. Eram mândră de aripile mele ce-mi crescuseră puţin câte puţin, de fiecare dată când am iertat, de fiecare dată când m-am rugat. Când ierţi îţi reconstruieşti aripa ce te ajută să ajungi mai aproape de cer. Cu fiecare iertare urci pe o treaptă mai aproape de Dumnezeu.

Vroiam aripa mea, nu mai aveam timp să iert, sau dacă iertam nu mai aveam vreme să mă apropii iar de cer. M-am întors să o caut în spatele meu, gândind că poate o pierdusem în avântul meu… şi atunci te-am văzut pe tine.

Am făcut ochii mari, văzând cât de mult îmi semeni, văzând că tu, ca şi mine, aveai o aripă lipsă. Al tău era chipul oglindit în apă! Şi eu care, în vanitatea mea, am crezut că e al meu!
– Cine eşti tu? am întrebat cu sfială, în timp ce îţi măsuram imaginea cu mirare.
– Nu mai ştiu, mi-ai răspuns, după o clipă de uimire. Ţi-am văzut aripa lipsă şi am vrut să te văd de aproape, te-am privit în apă, să nu-ţi tulbur meditaţia şi m-am văzut pe mine. Acum, sunt tu .
– Nu, eu sunt tu, tot din apa iertării o ştiu.

Mirarea ne desenase pe faţă semne de întrebare, semne de mirare în care ochi întrebători căutau răspunsuri. După o clipă de tăcere, în care ţi-am citit sufletul răsfrânt în zâmbet şi-n irişi, ţi-am şoptit:

– Dă-mi mâna şi hai să ne căutăm începuturile! Dă-mi mana şi hai apoi să reînvăţam împreună lecţia zborului! Ai încredere, cunosc drumul, chiar dacă l-am rătăcit sau l-am părăsit de multe ori!

Te-ai apropiat de mine şi mâinile ni s-au atins într-o tandră mângâiere. O linişte stranie s-a lăsat între noi în clipa când ne-am luat de mână. Am plecat pe un drum în care amintirile erau încă vii, trăind în urmele adânc imprimate în granit şi nisip, în iarbă ori în apă.

Te lăsai purtat de mine, zâmbindu-mi pentru că aveai pe cineva care să-ţi dăruiască zâmbet, căldură, speranţă.

Nu mi-ai mai fi zâmbit dacă mi-ai fi ştiut gândul născut în spatele ochilor încercănaţi de aşteptare. Te duceam pe marginea unei prăpăstii. Asta am simţit că vreau să fac, din prima clipă în care ţi-am atins sufletul.

Am ajuns mai repede decât aş fi vrut, pentru că mergând cu tine de mână, nu am mai avut timp să număr paşi, nu am mai avut timp să număr secunde. Îmi era bine că cineva mă ţinea de mână, dar trebuia să-mi duc gândul la bun sfârşit.

Am vrut să nu-ţi spun, dar nu am putut, aşa că într-un târziu, ştergându-mi pe furiş o lacrimă, ţi-am spus adevărul drumului în doi:

-Te voi duce la margine de prăpastie, vei privi adâncul ei  şi teama de abis infinit te va face să mă ţii strâns de mână… dar eu, eu te voi împinge… spre zbor, nu spre prăpastie, de aceea ţi-am dat şi aripa mea, să poţi zbura. Va sta în puterea ta să ştii ce vrei… să cazi sau să zbori… să fii tu liber, stăpân pe aripile tale sau să te laşi o viaţă dus de mână, de o iluzie sau de năluca trecutului. Eu atât mai pot să fac pentru tine, pentru a reuşi să urc liniştită ultima treaptă spre cer.

Am închis ochii, spunând în gând o rugă de iertare şi una de luminare. Am întârziat să deschid ochii, neştiind ce voi vedea, maci răsăriţi din căderea ta sau curcubeul desenat de aripa de împrumut. Ştiu însă, că de va fi să te văd zburând, voi fi fericită.

Îmi voi spune că am făcut şi eu ceva bun cât am trăit pe acest pământ.

Întâlniri mai frumoase, fel de fel, veți găsi la Edy Cartim, în tabel.

4 thoughts on “Lectia zborului

  1. După ce-ai dăruit aripa şi-ai renunţat la zbor,
    când vei deschide ochii ai să vezi sub tine nor
    alb şi pufos şi-n jur văzduhul de aripi mângâiat…
    Acesta e finalul poveştii tale, aşa l-am aşteptat.
    Iar neuitările ne sunt ca să vedem cu mintea de pe urmă
    şi, de nu ni-s cu răutate, nici zborul nu ni-l curmă…

    • Mi-ar plăcea la final
      să văd doar îngeri cum zboară
      Dar tare mi-e teamă
      c-am să văd…doar cazane cu smoală.

      ps.glumesc doar așa, să te veselesc…

Leave a Reply