Leaganul

Photobucket
De crengile salcâmului înflorit… mi-a făcut tata un leagăn. O jucărie simpla, dar care pentru mine …însemna o mare avere.

Leagănul din fundul grădinii m-a învățat pentru prima dată lecția zborului. Îmi plăcea să mă legăn încet, încet, apoi din ce în ce mai tare. În spatele meu, tata Îmi domolea elanul, când i se părea lui că m-am depărtat prea mult de el.

Ce bucurie a fost în sufletul meu, într-o zi…când am reușit singură să mă urc în leagăn, și nu oricum,  ci în picioare. Cu micile mele puteri am început să-mi fac balans, la început cu teamă, apoi din ce în ce mai repede.

Eram atât de sus…la început aproape de crengi, apoi încrezătoare în puterile mele, mai sus, tot mai sus, dorind parcă să ajung până la soare. Am vrut să-ntind mâna, să-i ating razele, să-i simt de aproape căldura, dar evident că în secunda următoare am atins iarba.

Într-o singură zi am văzut cum e să zbori…cum e să cazi. Într-o singură zi am simțit  ce-nseamnă bucuria…ce-nseamnă durerea.

Viata avea să-mi fie de multe ori leagăn și tot de multe ori mă gândesc că, dacă în spatele meu… ar fi fost cineva asemenea tatălui meu… poate nu aș mai fi visat așa de sus… poate nu aș fi căzut și nu m-aș fi lovit atât de rău.

El poate m-ar fi mângâiat și aș fi simțit mai puțin zdruncinătura, sau poate m-ar fi ajutat să ajung sus, tot mai sus.

Dar nu, nu a mai fost nimeni lângă zborul meu…eu am continuat să vreau să ating soarele cu mâna …am continuat să cad, de sus, tot mai de sus.

Este dureros, dar totuși… pentru frumusețea zborului… merită să mai și cazi uneori.

One thought on “Leaganul

Leave a Reply