Intalnirea de la 14 cruci

14 cruci

Arhiva proprie

Am fost în locul numit “14 cruci”, într-o zi dintr-un concediu de neuitat. În acea zi eu și fiică-mea am trăit la granița dintre legendă și realitate, o realitate evidentă și o legendă pe care aveam să o aflu mult mai târziu.

Traseul spre 14 cruci începe din stațiunea Sovata. Este un traseu marcat, care ar trebui să dureze cam trei ore, așa cum scrie pe indicatorul de  pornire. La noi a durat …14 ore, tot atâtea cât și numărul crucilor la care vroiam să ajungem.

Cu rucsacurile în spate, am plecat încet, încet, pe la ora nouă dimineața, urmărind marcajul însemnat pe copaci. Pe măsură ce înaintam, larma stațiunii se transforma într-un fum pierdut în depărtare, fiind înlocuită de aerul rece și înmiresmat al pădurii.

Peisajul era unul mirific. Cărarea înainta printre brazi și stejari, învăluindu-ne într-o liniște adâncă, într-o aromă de iarbă și rășină de brad.

Suișurile și coborâșurile drumului ne-au purtat pașii prin locuri întunecate, dar și prin poienițe smălțuite de flori, luminate de-un soare blând.

În toată pustietatea nu eram decât noi și păsările cerului care parcă dădeau concert în cinstea curajului nostru de a porni singure la drum.

Am mers ore bune, bucurându-ne de tot ce întâlneam în cale, sprijinindu-ne una de alta, râzând când mai luam câte o căzătura sau căutând marcajul ascuns de ierburile înalte.

Ne-am întâlnit și cu niște vânători de care ne-am cam speriat, dar care ne-au explicat cu bunăvoință cam cât mai avem de mers.

După o porțiune de drum mai domoală, poteca se continua abrupt, urmărind firul văii presărate cu bolovani.

Peisajul era unul încântător, valea îngustă, plină de bolovani, terminându-se la baza unei culmi cu copaci răsfirați ce păreau sprijiniți de grinzile cerului.

Urma partea cea mai grea a traseului, aşa că ne-am așezat pe-un astfel de bolovan, pe care era și marcajul, dealtfel, să ne tragem sufletul și să prindem puteri spre a merge mai departe.

La capătul drumului, punctual final al traseului, ne așteptau o bisericuță, mai mult capelă decât biserică,  și cele 14 cruci.
În liniștea din jur am auzit deodată râs de copii. Ne-am bucurat să aflăm că mai era și altcineva în pustietatea aceea în afară de noi, două femei singure.

Fiică-mea mi-a făcut semn să privesc în sus, spre culmea împădurită. Printre copaci, niște copii se alergau, râzând.

Erau prea departe să văd cam câți ani aveau, dar păreau, de la distanța aia, de 5-6 anișori. Se alergau, apărând și dispărând, râzând așa cum numai niște copii lipsiți de griji o pot face, ecoul purtându-le râsul departe.

Am prins curaj și am început să urcăm. Era porțiunea cea mai greu de urcat, dar într-un sfârșit am ajuns pe culme.

Surpriza și uimirea noastră nu aveau margini. Nu era țipenie de om pe acolo, nici urmă de alți turiști, nici urmă de vreun copil.

În singurătatea apăsătoare, bisericuța tăcută și cele 14 cruci groase de lemn ne priveau nepăsătoare. În fața noastră, în dreapta și-n stânga, era doar povârniș, iar jos de tot se vedea satul, cu casele micuțe parcă desprinse dintr-o carte de povești, înconjurat de un drum pe care mergeau tractoarele ce păreau jucării purtate de-o mână nevăzută.

Am privit de jur-împrejur. Nici urmă de copii, nici urmă de altă cărare. Am numărat crucile înșirate una după alta înspre vale. Erau paisprezece. Cruci groase, de lemn, peste care vremea își lăsase amprenta, înnegrindu-le și săpându-le mii de riduri.

Erau paisprezece, tot atâtea câte opriri au fost și-n drumul lui Iisus.Nu aflasem încă legenda acestor locuri, așa că le-am dat propria interpretare. Ne-am închinat și am intrat cu sfială în capela albă, tăcută.

Părea că o slujbă abia se terminase. Câteva lumânări ardeau, desenând pe pereții înnegriți forme ciudate, cutia milei era plină cu bănuți și bancnote, pe băncile de lemn stăteau cuminți pernuțe pe care erau așezate cărticele de rugăciuni deschise.

Era o atmosferă tainică și apăsătoare, multiplicată de semiumbră și de amintirea râsului de întâmpinare.

Aveam un vag sentiment că niște ochi ne iscodesc orice mișcare, așteptând nerăbdători plecarea noastră, să poată ieși din nou la lumină.

Poate venirea noastră le deranjase ora de joacă sau de rugăciune, sau poate era numai o părere nemaigăsind acei copii ce alergau râzând cât am urcat.

Am aprins și noi două lumânări găsite acolo, am pus un bănuț în cutia milei, spunând repede o rugăciune, și am ieșit afară în lumina aurie a după-amiezei de vară. Nu am vrut să-i spun fetei ceea ce simțisem, mai ales că și pe fața ei se citea o urmă de mirare și teamă.

Aveam să ne împărtășim impresiile mai târziu și să constatăm că amândouă trăisem aceleași senzații, aceleași sentimente.

Am găsit cu greu un loc pe unde să coborâm înspre satul zărit de sus. Să ne întoarcem pe unde am venit ar fi însemnat să ne apuce noaptea prin pădure, așa că ne-am făcut propria cărare prin povârnișul abrupt. Am trecut prin vadul unui râu și am ajuns în sat, în partea opusă a drumului pe care venisem.

De privirea aceea invizibilă am scăpat abia când am dat binețe primului om întâlnit în cale, om ce s-a arătat foarte mirat când i-am spus pe unde am venit și care ne-a arătat unde este șoseaua, și cum putem ajunge în Sovata, aflată la vreo 8 km înapoi.

Găsind această legendă am retrăit sentimentele din ziua de neuitat a întâlnirii cu spiritul acelor locuri pline de magie. Poate dacă-i știam legenda aș fi numărat și lumânările aprinse din capelă. Nu m-ar fi mirat dacă ar fi fost …14, așa cum spun oamenii locului că se aprind singure în fiecare zi.

Legenda spune că acolo, pe vremuri, trăia un pustnic. Era singur pe lume și suferea cumplit. Capela o ridicase singur, doar el, cu propriile sale mâini. Suferea cumplit pentru că în religia din care făcea parte, nu era voie să te căsătorești și să ai copii. Și vai! Cât de mult iubea pastorul nostru copiii! Într-o zi, își îndreptă privirea spre cer și înălță o rugăciune fierbinte lui Dumnezeu ca să-i alunge singuratatea…
Când împlini vârsta de 70 de ani, într-o dimineață, în ușa capelei sale, el găsi un coșuleț cu doi prunci. Pustnicul îi adoptă și se rugă incă o dată Domnului cel sfânt să-i mai dea atâția ani cât să poată crește copiii mari ca să-i vadă luându-și zborul prin lume. Pentru fiecare an de viață în plus, el jură să ridice o cruce. Pustnicul mai trăi încă 14 ani, până când cei doi copii se angajară calfe la un meșteșugar.

Călătorind prin România, am descoperit locul  acesta magic, plin de frumusețe, magie și legendă. Au călătorit și alții aici.

19 thoughts on “Intalnirea de la 14 cruci

  1. pentru ca suntem Romani, ne place sa modificam totul :) dar cand este vorba sa lasam dracului ceva in pace ca arata bine nuuuuu imposibil trebuie modificat ca suntem in 2012.

  2. Ce locuri minunate avem;) Ma bucur ca ai scris despre acest loc. Uite asa mi-am incarcat sufletul si am calatorit intr-o zi de toamna spre un loc magic. Multumesc, Maya

  3. Foarte frumos, Maria! Numai un iubitor de drumeţie şi de poteci pline de legendă poate descrie atât de frumos.
    Mi-am făcut un concediu la Praid şi atunci am vizitat Sovata. Din păcate pădurile din jurul staţiunii Sovata nu am apucat să le cutreier, am urcat doar pe dealurile din jurul Praidului.

  4. Cu această descriere mi-ai amintit de drumeţiile prin munţii Carpaţi. Sunt locuri “de basm” fiecare cu istoria lui. Păcat că acum 14 ani nu am avut aparat foto ca să pot imortaliza peisaje şi peripeţii, dar am o memorie foarte bună.
    Îmi doresc să pot vedea din nou, dorinţă nemărginită, ca să pot merge în locurile dragi mie. Dar…….e un vis.

  5. Culmea, am fost de mai multe ori la Sovata dar de locul acesta nu am auzit.
    Cred că ar trebui să mai trec pe acolo.
    Scrierea ta îmi aduce aminte de un film de demult cu Sergiu Nicolaescu în rolul căpitanului Gorun. Se prea poate să fie inspirat de povestea acelor locuri.

  6. Frumoasa si stranie poveste, cu atat mai mult cu cat povestea este reala. Multe locuri misterioase sunt la noi in tara, frumoase, pline de legenda si de intamplari ce tin de domeniul fantasticului.

Leave a Reply to maya-maria Cancel reply