Iartă-mă, mamă!

 

mayaMi-a fost frică de clipa asta. Clipa unui adevăr dureros ce trebuia să-l înfrunt, părând puternică, hotărâtă. Nu trebuia să vadă nimeni, mai ales ea, că în realitate sufletul meu era țăndări. Am amânat cât am putut, făcând în mintea mea scenarii, repetând cuvintele unui rol dintr-o piesă absurdă.

Am văzut-o mică, plăpândă, părând pierdută în patul prea mare pentru trupul ei împuținat. Pentru o clipă mi-a fost peste puteri să spun cuvintele pe care le-am repetat de atâtea ori între două insomnii din nopțile mele albe, fără de sfârșit, dar dacă nu spuneam acum, altădată nu aș mai fi putut.

– Va trebui să vindem casa, mamă!
– Casa mea, tu vinzi casa mea?
– Da, mamă, trebuie, altfel ajungem în stradă.

Nu-mi venea să cred că sunt eu, cea care spunea atât de calm, atât de hotărât aceste cuvinte care se loveau de ochii ei mari, disperați, triști. Nu, ea nu trebuia să vadă că tot sângele îmi împietrise, nu trebuia să simtă că sunt atât de slabă, mult mai slabă decât ea.

Probabil, însă că pe fața mea la fel de albă ca și părul ei nins de ani, se citea tot ce vroiam să ascund. Era rândul ei să o facă pe puternica și să-mi spună cu glas stins:

– Dacă tu spui așa, înseamnă că așa trebuie!

Dacă eu spun…Nu, mamă, nu eu am hotărât așa! Au făcut-o alții și noi trebuie să ne supunem. Știu mamă, este greu să părăsești casa ta în care ai trăit peste jumătate de veac, casa ta pentru care ai muncit pe brânci renunțând la tine și la tot ce ți-ai fi dorit, cuibul tău în care ți-ai crescut atât de greu, dar atât de frumos puii.

Știu mamă că ai vrut să-ți aștepți sfârșitul în casa ta, în camera asta unde prin aer încă plutește ultima suflare a lui tata, știu că de aici îți mai iei puterea pentru o zi, pentru încă una, ca să amâni cât poți Marea Plecare.

Mai știu că eu am încercat tot ce se poate să nu o fac, să găsesc soluții, să te protejez, gândind că nu vei mai avea timp să-ți lași amprenta sufletului tău acolo unde te vei muta.

Nu am putut să fac mai mult de atât. Iartă-mă, mamă!Iartă-mă tată! Iartă-mă copilărie! Iartă-mă casă!

Nu am sânge, nu am lacrimi, sunt doar un hău de piatră, în care răsună doar două cuvinte șoptite de-o umbră: “Casa mea, casa mea, tu vinzi casa mea…”

5 thoughts on “Iartă-mă, mamă!

  1. Nu sunt cuvinte pentru-așa ceva, numai tăcerea poate alina, și nici măcar aceasta pe deplin, căci tot îți mai rămân urme de chin.

Leave a Reply