Geneza

Photobucket
In prima zi a fost zambetul. Zambetul meu, zambetul lui.
Eu zambeam prin somn, adormita intr-o scoica, pe un fund de apa unde ma retrasesem ca nu cumva vre-un val napraznic sa ma duca pe un tarm arid. Imi era bine in somnul meu ce-mi amintea de vesnicie, somn luminat de raze de stele, de ingeri coborati din icoane, de albatrosi cu aripi pregatite de zbor. Visam frumos dar cel mai ades visam malul ce era sprijinul apei mele, malul pe care steam ca existi tu, la fel de singur ca si mine. Doua singuratati in doua lumi diferite. Intr-o zi am vrut sa te vad si am deschis ochii, te-am vazut si surasul meu ti-a ars privirea. Ai cutezat insa sa te inalti dincolo de ierburile amare care te acopereau dandu-ti aerul de salbaticie …si ai zambit
…A doua zi a fost cuvantul
Am inceput sa vorbim, ne stiam de mult, demult… cum altfel, apa mea nu putea exista fara malul tau, il stiam din totdeauna, ti-am scris o data in vis:”Pe o insula de forma trupului tau ma refugiez uneori si-mi alin gandul ranit in spin de trandafir”… nu mi-a raspuns atunci decat marul printr-un hohot de alb si de roz. Am inceput sa aruncam cu bulgari de cuvinte, in joaca, cu sfiala, cu teama sa nu ne ranim sau sa nu rascolim rani de altadata. Amandoi cunosteam puterea cuvantului… uneori cuvintele tale erau ascutite si dureau… se trezea salbaticul din tine, masca dupa care te ascundeai, dar si in apa erau… doua fiinte intr-una, si cand raneai pe una,cealalta iti zambea, pana ce apa ii alina durerea primei. Uneori ma retrageam in cochilia mea, dar nu stateam mult pentru ca deja vazusem marul rodit si pe tine… si iar incepeam schimbul de bulgari de cuvinte, si bulgarii erau din ce in ce mai usori, din ce in ce mai rotunzi. Intr-o zi am primit cel mai usor bulgare facut din petale de mar inflorit …mi-ai spus:”Imi esti draga !Ti l-am trimis inapoi, am oprit numai petala …a…”Imi esti drag” !
A treia zi a fost dilema
Ti-ai parasit locul tau de sub mar, ai luat doar aroma lui cu tine si te-ai aplecat deasupra apei vorbindu-mi ore in sir, miroseai a mar dar si a pelin, miroseai uneori a cucuta, alteori a mirt si maslin. Imi vorbeai, iti raspundeam si a aparut dilema… urc eu pe mal la tine, vii tu in apa la mine? Si daca spinii de pe malul salbatic ma vor rani? Si daca apa va fi prea adanca si te vei ineca?Si daca ierburile amare ascund paianjeni ce vor tese plasa in jurul meu si ma vor sufoca?Si daca algele din apa iti vor lega mainile si nu ma vei putea atinge ? Si daca,si daca? Am vorbit ore in sir si mi-ai zis ca vei merge in fata mea si vei indeparta spinii, si vei presara petale ce vor semana cu degetele tale cand ma vei mangaia… si mi-ai zis ca soarele din rasul meu va arde orice iarba amara… si nu vor mai exista scorpioni… si nici plase lipicioase… La randul meu iti promiteam ca apa mea va fi balsam pentru ranile tale, ca te voi culca intr-o barca de nuferi, ca te voi legana si vei uita ca te-ai nascut doar ca sa suferi.Tu, nehotarat, ma priveai ca prin vis, repetand un dulce si trist refren din care nu-ntelegeam decat “Fata mea, fata mea “. Nu-mi mai spusese nimeni asa …Intr-o clipa dilema nu mai era. Eu, aceeasi Eva dintodeauna …veneam sub marul ispitei… era asa de frumos tot ce-mi promiteai … tot ce intrezaream dincolo de promisiuni …si nici sa ma ranesc nu mai aveam cum. Nu mai aveam unde, au fost rani peste rani si cicatrice peste cicatrice, nu as fi simtit prea tare durerea si nici otrava scorpionilor nu ar fi avut efect, luasem in fiecare zi cate un pic, de o viata, si acum devenisem imuna …deci am hotarat sa las in urma tot si sa urc eu spre tine.

Urmarea …
Am vrut sa urc dar malul imi era atat de neprietenos, oare de ce? Ii era teama ca ramane sarac daca te luam cu mine? Incercam sa urc, tu imi intindeai mana, erai insa prea sus, nu te ajungeam. Mi-am prins palma de o radacina iesita din mal sperand sa ma ajute, dar era o urma de salamandra ce mi-a ars palma. M-am temut sa strig ca nu cumva strigatul meu sa trezeasca niste corbi adormiti, pregatiti de un ultim ospat. M-am agatat de o piatra iesita din veac, palma mi-a fost ranita si sangele meu a desenat maci. Un mal cu maci, un mal cu-n mar inflorit ce se oglindea in apa mea. O lacrima de-a ta alunecanda in unda cristalina desenand cercuri mii, concentrice. La limita dintre mal si apa, eu ca o salcie plangatoare cu pletele fluturand in vantul renuntarii, eu cu lacrima neputintii incremenita pe obraz. Nu mai exista dilema, exista numai certitudine, universurile noastre erau paralele, lumile noastre ne apartineau doar noua, doar cerul nemarginit al visului ne era comun. Nu aveam de ales. Ne vom intoarce in lumea noastra, buna, rea , asa cum este ea. Ma voi intoarce in apa mea, ratacind intre cercuri concentrice facute de lacrima ta,voi reveni la visul meu,pana cand refrenul tau tau se va risipi intr-o zare. Pana atunci ma voi intoarce in apa mea, iar scoica in care am dormit atat amar de timp o voi pune acum la ureche sa ascult din ea vuietul valului, sau al vantului, sau al malului ce-mi va canta… “Mi-e dor de tine! …Mi-e dor de tine, fata mea!

Leave a Reply