Fiul ratacitor

 photo 012F053BRHJ_zps6cc7fc69.jpg

Nu stiu cum ar trebui sa-i spun, fiul ratacitor sau fiul risipitor. Ratacitor pentru ca niciodata nu stiam unde era, nu stiam nici macar…  daca mai era. Aparea cand  ma asteptam mai putin sau chiar cand  nici nu ma asteptam. Era plecat fizic dar amintirea lui,  a orelor pe care  le petrecea cu mine, facea ca timpul sa nu mai existe ca dimensiune. Nu stiam cand vine, putea trece o luna, un an , trei ani. El revenea ca si cum ar fi plecat in urma cu o ora la barul din colt sau la un meci de fotbal. Aparea zambind, pasii devenind din ce in ce mai mari pe masura ce se apropia, ma lua in brate cu pasiune, imi strivea buzele intr-un sarut salbatic spunandu-mi soptit ce dor i-a fost de mine. Apoi totul se desfasura dupa un ritual bine stabilit de destin. Fara intrebari, fara reprosuri, fara planuri pentru maine… oricum nu stiam unde il va gasi acel maine, iar in clipele alea chiar nu avea importanta. Era cu mine si asta conta cel mai mult in clipa, ora sau ziua aceea.
As fi putut sa-i spun fiul ratacitor, pentru ca asemenea celui din parabola cerea tacit tot, eu ii dadeam totul fara sa cer nimic. Intindeam masa sufletului si puneam pe ea tot ce-i placea lui, eu culeageam doar cate-o farmitura, un zambet, o sclipire a ochilor, un sarut avid sau un fior dat de mainile lui aspre pe care le simteam atat de fierbinti in timp ce se strecurau nerabdatoare pe sub bluza  mea ce se incapatana sa se deschida. Apoi, apoi timpul se oprea, secundele se dilatau, nu mai exista ieri, nici maine, era un prezent fierbinte, sabatic, un desert insetat de ploaia iubirii. Stiam ca va  urma ziua, clipa cand trebuia sa-mi spuna ca va pleca spre treburi ce nu sufereau amanare, ca va fi tare incurcat in timp ce vroia sa-mi spuna ca… stiam ca-mi va promite ca se intoarce cat poate de repede, dar totdeauna mana mea ii acoperea tandru buzele, oprind orice promisiune, orice. Nu aveam nevoie de promisiuni, nu-mi  foloseau la nimic, nu vroiam sa am piedestal pentru construit vise iluzorii…  el trebuia sa fie un om liber.  Mi se parea firesc, normal, sa fie liber, sa faca ceea ce vroia, ceea ce simtea. In iubirea mea nu exista o colivie in care sa-l inchid, nu erau gratii dupa care sa-l sechestrez, nu era decat libertatea lui  si, recunosc… mult dor.

Leave a Reply