Drumul

 

 

tablouri_de_toamna_anca_bulgaru_tristeti_de_toamna_aurie

Drumul meu își are începutul într-o uliță. O uliță ce nu știam niciodată de unde începe, de undeva din niște dealuri ce mi se păreau munți de mică ce eram, și se termina totdeauna la mal de apă, oglinda unui cer cu nori de fum.
Drumul meu este mărginit totdeauna de copaci ce mi-i asemăn asa de mult cu oameni, cu mine. Primul era un dud bătrân cu ochii negri, cu frunze dese, leagăn pentru coconi cu mătase, iar ultimul copac era o salcie plângătoare ce mângâia cu pletele-i verzi o apă plină de taine, căutând în cercuri concentrice urme de fecior dus după o zână din adâncuri. Mai era un măr, un tei, un salcâm. Copacii mei de suflet, de care urma mai târziu să-mi agăț leagănul cu amintiri.

Primele urme pe drum sunt urmele de la un cal de lemn, de la o roata ce-mi apărea ca prima victorie în a ei rotire, atinsă de un băț de alun.
Apoi era urma lăsată de doi pași din ce în ce mai apropiați, pași nu prea apăsați, pași ce uneori dispăreau, semn ca începusem lecția zborului.
Când apăreau iar pașii nu mai erau urme, ci dâre făcute de genunchi. Am știut să merg și în genunchi, recunosc, mă bucuram uneori că dedesubt era drumul și că nu aveam unde să cad mai jos de-atât. Iadul nu era inventat pe-atunci. Și tot genunchii mi-au fost sprijin când obosită îmi rezemam fruntea de ei și așteptam să treacă vântul prin plete, să ia cu el tot ce-mi îngreuna gândul și-mi înroura privirea.
Cel mai drag, îmi era să fac piruete pe drum, rămâneau urme de balerini sau urme de zâmbet imprimate în fiecare pietricică și în orice fir de praf …atunci zarea, după care era omul drag, îmi devenea dragă … știam ca dincolo de ea este tata, cel ce mă-nvățase prima oară să-mi măsor drumul în piruete de fericire .
Drumul meu își are începutul într-o uliță. Drumul meu îl vreau terminat într-o zare cu umbra unui stejar profilată înalt pe cerul de unde începe nemurirea.

 

Sursa foto- tablou Anca Bulgaru-Tristeți de toamnă aurie

Leave a Reply