Dor de verde de LA TARĂ

picture37Screen-Shot-2014-06-16-at-12.38.34

A fost odată ca-n povesti, că dacă nu ar fi, nici eu nu aș mai povesti, a fost un sat, “țară” îi spuneam noi, unde mi-au rămas rădăcinile adânc înfipte în bătătura din ograda bunicilor și de unde mi-au rămas întipărite în suflet doruri și nostalgii ale unor timpuri trecute, timpuri în care ocupația de bază era joaca, lipsită de griji, de dimineață până seară sub ochii bunicilor dinspre mamă, mămaia și tătaia, care ne priveau cu drag, iertându-ne multe dintre năstrușniciile pe care le făceam cât era vacanța de lungă.

În memoria mea afectivă mi-au rămas întipărite mirosuri, gusturi, imagini prin care fug înapoi în copilărie, ori de câte ori mi-e dor de verde, de albastru, de miros de crăițe și regina nopții, de aroma porumbului copt în spuză sau a turtelor pe plită, de gustul perlei, poamă adusă de tataia în sacul de iarbă sau a roșiei ruptă de pe curpen, ștearsă cu mâna și mâncată acolo printre răsaduri.

Cu câtă nerăbdare așteptam ziua plecării, dormind iepurește în noapte de dinaintea ei. Cât de nesfârșit mi se părea drumul până ajungeam la casa bunicilor!

Cât era ulița de lungă, de “devale”, de la gară, până-n poartă, dădeam binețe la toată lumea ce trecea pe lângă noi, sau răspundeam celor ce ne întrebau: “Da, a cui sunteți, daică?” Eram a lui Ion V. Lungu, tătaie bogat în neamuri de la un capăt al altuia al satului. Neapărat trebuia să-l spunem și pe “V” de la Vasile, tatăl lui tătaia, că altfel nu se știa a cărui Ion ești dintre atâți câți erau în sat.

Eram și ai Miței din neamul lui Digarel, mămaia mea micuță și harnică care făcea cea mai bună mâncare din lume, mămăița care crescuse opt copii fără să se plângă de oboseală, trezindu-se prima când se crăpa de ziua  ca să plămădească “țaicul” pentru pâine și culcându-se ultima aproape de miezul nopții, nu înainte de a mulțumi Domnului pentru cele date și de a se ruga pentru binele celor știuți și neștiuți .

Primul lucru pe care-l făceam după ce intram în curte, era să rămân în tălpile goale, să o iau lipa- lipa prin iarbă spre fântână, de unde beam cu nesaț o cană de apă sălcie, ca apoi să-mi încep rondul prin grădină și pe la animale, îndesând în gură,  între două mângâieri adresate  lui Ghiță, prune, corcodușe, un castravete rupt de pe vrej sau un măr încă necopt.

la-bunici-80x601-mica

Ușor, ușor, de a doua zi, totul intra în normalitatea zilelor de trai la țară: măturatul ogrăzii cu un târn de nuiele, datul de uruială la puii de rață, alergatul gâștelor spre gârlă, joaca prin praful uliței, adusul viței de vie pentru aprins focul dintre pirostrii, masa de seară sub șopronul din curte și iar joaca pe uliță sub privirile celor mai în vârstă ce-și împărtășeau noutățile pe marginea șanțului, spălatul picioarelor cu apă rece în ligheanul de tablă smălțuită sau încercarea de a atinge puzderia de stele ce erau atât de aproape de satul pregătit de culcare.

Au trecut anii, s-au dus și bunicii mei, mi-a rămas doar tezaurul amintirilor și-un mare dor. Satul este la locul lui, numai “țara” mea nu mai este.

Mă uit la copii cum se joacă în fața blocului, printre betoanele înfierbântate de soarele verii și mă gândesc cu regret că ei nu vor ști niciodată cum este să stai o zi la țară, cum este să mergi cu picioarele goale prin roua dimineții, cum este să mângâi un animal din gospodărie, ce simți când stai în mijlocul naturii nepoluate, la țară departe de nebunia orașului și de “binefacerile” tehnologiei.

Mă gândesc chiar și la nepoțelul meu care multă vreme a crezut că vaca este mov, văzută într-o oarecare reclamă, și care întrebat la grădiniță dacă are păsări de curte, a răspuns că da, are niște “cioare” pe gard.

Vara asta m-am hotărât. Vreau la țară! Nu la țara mea de poveste, pentru că nu ar mai fi nimic din cea a fost fără mulți dintre eroii copilăriei mele, ci în universul de “LA TZARĂ”, o mini-fermă în mijlocul naturii, singurul loc de lângă București care poate organiza atât activități pentru părinți, cât și activități pentru copii, locul unde-mi va trece dorul de verde, de aer curat, dorul de atins stelele cu mâna și unde sigur eu voi regăsi aroma de pâine din cuptorul bunicii și a mâncării pregătite în tuci, iar cel mic va putea să vadă pe viu cum arată cu adevărat animalele din reclame sau cele din desene animate, putând hrăni sau mângâia  un cal, un iepuraș, un ponei, rațe, gâște, struți.

01hranit-animale

Cât eu mă voi bucura de o altă dragoste din copilăria mea, caiacul, el se va juca în aer liber sărind la mega-trambulină, modelând în lut sau alergând în jurul unui castel de poveste.

caiac

Două, trei zile, atât îmi este de ajuns să-mi alin dorul de țară și de copilărie. Nu am unde să o fac decât LA ȚARĂ.

Screen-Shot-2014-06-16-at-12.38.34

sursa foto

1- invizibilul3.wordpress.com

2- mihai.discută-liber.co

3- La tară.ro

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

One thought on “Dor de verde de LA TARĂ

Leave a Reply