Cutiuța magică

       Ce poate fi mai frumos decât o ninsoare în seara de ajun, trimisă de crăiasa zăpezilor, căreia i s-a făcut milă de copacii dezgoliți, de câmpurile fără iarbă și flori, de străzile pustii, de parcurile atât de triste fără tril de pasăre sau glas de copii! Fulgi argintii plutesc lin prin aerul înserării peste orașul pregătit de marea sărbătoare.

     Trecătorii, din ce în ce mai puțini, se grăbesc spre casă. Numai fetița nu se grăbește. Stă de câteva minute bune cu năsucul lipit de geamul unui magazin, în vitrina căruia vede cum mii și mii de steluțe îi zâmbesc. Nu, nu este fetița cu chibrituri, deși este la fel de sărăcăcios îmbrăcată ca și cea din poveste, și nici luminițele nu strălucesc într-un brad, ci se revarsă din mulțimea de bijuterii aranjate în cutii și cutiuțe de atlas și catifea.

     Cu mâinile înroșite de ger numără iar bănuții, se uită din nou înspre cutiuțe, căutând cu privirea un medalion pe care să-l poată cumpăra din puținii mărunței strânși cu steaua. Fetița înmărmurită de frig eram eu, cu ani în urmă, și în seara aceea am fost pentru prima dată cu colindul.

     Nu am plecat cu nimeni, așa cum au făcut frații mei. Am plecat singură, pentru a nu trebui să împart cu alți copii banii câștigați. Aveam nevoie de toți.

     Era Ajunul și voiam să fiu eu moș Gerilă pentru ai mei, dar mai ales pentru mama, căreia îi pierdusem singura ei bijuterie, un medalion auriu, rotund, prins de un lănțișor căruia cu greu i se mai vedea luciul din loc în loc.

     Îl luasem la școală, fără să știe nimeni, pe post de ceas de mână. Eram tare fericită când priveam spre mâneca pepită a uniformei și vedeam mărginuța aurie a medalionului. Mă amăgeam că am și eu ceas la mână cum avea Ester, colega mea de bancă, fată de evrei bogați, căreia îi făceam temele în schimbul pachețelului de acasă.

     Nu mai știu cum am pierdut medalionul, o fi alunecat prin buzunarul găurit al șorțulețului, l-oi fi uitat în bancă, cert este că aveam pe conștiință cearta din casă și palma pe care i-a dat-o tata mamei, acuzând-o între două înjurături, că a vândut lănțișorul.

     M-a durut palma aceea mai tare decât aș fi primit-o eu și am visat nopți de-a rândul cum găsesc medalionul și cum îi cer iertare mamei. Priveam de minute bune prin geamul magazinului de bijuterii, citind atentă fiecare preț de la minunățiile expuse, când am auzit ușa deschizându-se.

     În prag era Ester, îmbujorată la față, îmbrăcată cu o rochiță roșie de catifea.
   – Maya, ce faci aici? Te-am văzut prin geam și m-am bucurat tare mult. Hai, intră! Vino să ți-i prezint pe ai mei.

    M-a luat de mână, trăgându-mă printre rafturile care mi se păreau și mai strălucitoare și am intrat într-un hol spațios, plin de flori, unde o fată cu șorțuleț alb m-a ajutat să mă dezbrac și să mă descalț. Ester turuia întruna despre cât de bucuroasă va fi familia ei să o cunoască pe colega care-i scrie atât de frumos temele și la care ea mănâncă atâtea bunătăți.

    Am intrat într-o cameră mare, pe pereții căreia erau tablouri cu picturi de Van Gogh și Renoir, o cameră luminată de un imens candelabru de cristal ce împrăștia o lumină feerică deasupra mesei de douăsprezece persoane.

    Pe fața albă de damasc, printre buchete de trandafiri albi şi roşii, erau aranjate cele mai fine platouri de porțelan pline cu fructe, cu prăjituri de toate felurile, gustări în toate culorile, ce se reflectau în cristalul paharelor cu picior înalt, încrustate cu pietricele.

    Într-un colț al camerei era un mini-bar în formă de glob pământesc plin cu tot felul de sticle mai mari sau mai mici. În jurul mesei șase perechi de ochi mă priveau curioase, măsurându-mă de la ochii mei uimiți de atâta frumusețe până la șosețelele găurite și ude.

    Era familia Bercovici, familie ce conducea magazinul de bijuterii și cadouri, singurul din orașul nostru. Prima dată a venit spre mine tatăl Esterei. Un domn înalt, slăbuț,cu părul puțin grizonat, îmbrăcat într-un costum negru impecabil. Butonii de la cămașă, în formă de steluțe de zăpadă, erau asortați discret cu acul de la cravată. Mi-a strâns mâna cu multă căldură, urându-mi bun venit în lumea lor strălucitoare.

    Mama lui Ester m-a strâns cu dragoste la piept, spunându-mi că se bucură să cunoască fetița cu scrisul frumos aplecat spre dreapta, și că este nerăbdătoare să-i povestesc ce mănâncă Ester la noi acasă de nu-i mai trebuie mâncare până seara.

   Era tare frumoasă doamna Elly – blondă, delicată, diafană. Chiar dacă nu mi-ar fi spus cine este, eu tot aş fi ghicit după setul de bijuterii pe care-l purta…cercei cu fulg de nea, colier la fel, asortându-se cu butonii domnului Aizic Bercovici.

   I-am mai cunoscut apoi pe David, băiatul cel mare al familiei, pe Sara, fata mijlocie, pe Daniel – logodnicul Sarei și pe Elena cea blondă, soția lui David, a cărei broșă fină sub formă de trifoi, cu cristale albe și verzi, mi-a încântat privirea înfometată de frumos.

   Nu conteneam să mă mir de ceea ce vedeam, mai ales că Ester a ținut neapărat să mă ducă și-n camera ei. Aici prima dată privirea mi s-a oprit asupra unei icoane argintate din care Maica Domnului îmi zâmbea la fel de cald ca și cei din salon.

    De la icoană privirea mi-a alunecat peste biroul de lemn. Din suportul de piele un pix argintat trimitea chemări magice spre mine. Doamne, dacă aș fi avut eu un pix ca acela… aș fi scris temele la toți copiii din lume.

    M-a scos din reveria mea un clinchet de clopoței și-un cântecel ce se auzea parcă venind de undeva dintre fulgii de nea. Ester ținea în mână o cutiuță muzicală pe care se rotea un brăduț auriu. Nu mai văzusem niciodată un astfel de brăduț. De fapt nici brăduț adevărat nu prea văzusem în casă la noi, dar o astfel de minune.

    Destul de greu mi-a fost să mă întorc în sufragerie, unde familia Bercovici mă aștepta nerăbdătoare să le spun câte ceva despre mine. Nu am vrut să le povestesc despre sărăcia în care trăiam noi. Le-am spus că și noi suntem tot șase, că suntem fericiți cu ce ne dă Dumnezeu, chiar dacă tata nu găsește mereu de lucru, mai ales în vremea sărbătorilor. Le-am mai povestit de ce am plecat eu la colindat, apoi i-am ascultat pe ei vorbindu-mi despre muncă, pasiune, drag de om și dăruire. Toți se învârteau în jurul meu servindu-mă cu tot felul de bunătăți.

     La un moment dat, domnul Aizic m-a chemat alături de el și mi-a cerut să-i dau bănii câștigați. I-am pus în palma caldă bănuții încă reci, iar el a început să-i numere, așezându-i după mărime. Într-un final, terminând de numărat, a privit cu subînțeles spre ceilalți, apoi spre mine, spunându-mi că îmi sunt deajuns pentru a putea cumpăra medalionul mamei.

    S-a ridicat, a mers spre o cutie de bijuterii și mi-a pus în palmă un lănțișor frumos de care era agățat un medalion ce semăna atât de mult cu cel pierdut. Cred că atunci au văzut cel mai fericit copil din viața lor.

    Nu am mai stat mult, nerăbdătoare să ajung acasă, dar nici nu am plecat până nu i-am i-am îmbrățișat pe toți și până nu i-am spus doamnei Bercovici că, acasă la noi, Ester mănâncă dintr-un castron de lut tot felul de ciorbe pe care le inventează mama… din ștevie, lobodă, corcodușe, cartofi sau fasole și că cel mai mult îi place când taie mămăliguța cu ața.

    Am ajuns acasă cu mașina, șoferul ajutându-mă să duc în casă punguțele personalizate pline cu daruri. A fost primul Crăciun cu mine pe post de Moș Gerilă.

   Pe masa noastră erau pentru prima oară tot felul de bunătăți, dulciuri, de toate felurile, mama avea din nou medalion la gât, frații mei mâncau ciocolată încălțați cu șosete călduroase în timp ce tata mă privea vesel mângâind un frumos portofel de piele din care se vedea ieșind marginea unei bancnote.

   Eu nu aveam ochi pentru nimic. Eram fericită și desenam brăduți cu un pix argintat, privind din când în când ceasul adevărat de la mână.

   Familia Bercovici nu a mai stat mult la noi în oraș. S-au mutat în capitală unde aveam să-i regăsesc peste douăzeci de ani la fel de preocupați de frumos, cu aceiași dragoste de oameni.

    Bijuteriile lor sunt bijuterii cu suflet, aducătoare de zâmbete și bucurie.

    Fulgi argintii plutesc lin prin aerul înserării peste orașul pregătit de marea sărbătoare. Printre clinchetele de clopoței venite dintr-o cutiuță magică răsună cristalin o voce de fetiță. Sunt eu, ninsă de ani și de amintiri, cântând un colind.

14 thoughts on “Cutiuța magică

  1. Este 90% reală.Nu pot scrie povești fără ceva adevărat în ele.Apoi nu știu dacă notele se pun după real sau imaginar.Mulțumesc mult, Radu! Am să-ți dau un premiu de fidelitate.

  2. O poveste mai frumoasa decat cea a lui Andersen, iar pozele sunt o adevarata simfonie de stralucire.
    Un articol-cadou pentru care iti multumesc, Maria!

    • Stii cum se spune, iubitul meu, Athos…dăruind primești. Pun suflet în orice rând, în orice fac.Nu scriu pentru o recompensă materială.Imi este deajuns dacă aduc cuiva o mică bucurie.Tu meriți mult mai mult.

  3. Îmi place cum ai încadrat imaginile în conținut. Mă uitam la dată să văd dacă e actuală postarea. Apoi m-am uitat pe geam să văd dacă ninge. Am stat cu suspans pînă am ajuns la sfîrșit!

    • Mulțumesc B.D. pentru vizită.Timpul amintirilor este oricând.Pentru mine este de ajuns să văd o bijuterie…imediat văd medalionul mamei, obrazul ei cu urmă de palmă…

    • Bianca, draga mea!Inprimul rand as vrea sa-mi spui Maya, in al doilea rand, tu scrii frumos , ceea ce face diferenta intre mine si tine este doar stilul . Iti multumesc ca citesti ceea ce scriu eu!

  4. Maya, tu ai un talent de a scrie foarte frumos, minunat chiar! Povestea e simultan rafinată și seducătoare într-un mod subtil, cum numai vechii barzi ai antichității reușeau să creeze! Felicitări! :)

Leave a Reply