Dacă ziua ar avea 48 de ore, aș vrea în acea zi să fie prima zi de Paște. Aș fi de două ori mai bună, aș fi de două ori mai curată, aș fi de două ori mai atentă la cei pe lângă care trec, aș avea de două ori mai mult timp pentru cei dragi și mult  mai mult timp pentru mine.

Cred că numai o zi cu 48 de ore, mi-ar da destul timp să le fac pe toate câte îmi propun pentru o zi obișnuită, fără să mă uit cu ciudă la ceas sau cu părere de rău, părându-mi că se-nvârt minutarele mult prea repede, iar eu nu am terminat nici pe jumătate din câte am avut de făcut.

Dacă ziua ar avea 48 de ore, cred că aș avea și eu timp în sfârșit să dorm fără să-mi fie teamă că-mi irosesc timpul departe de viață, departe de lumină, de frumos, de cei dragi, de cei necăjiți, de cei iubiți.    

Dacă ziua ar avea 48 de ore, aș avea ceva mai mult timp pentru a spune câte nu am spus, pentru scris un jurnal, pe zile, pe ore, în care să-mi jalonez drumul de fiecare zi dintre răsărit și apus.

Știu că ar trebui pentru asta să-mi privesc de zeci de ori ceasul de la mână, notând ore în care voi fi respirat de două ori mai mult, în care mă voi fi bucurat dublu, în care voi fi iubit îndoit, în care voi fi fost eu, om trecător prin timpuri, prin vremuri și anotimpuri.

Cred că totuși acea zi de 48 de ore o trăiesc azi, în prima zi de Paște. Azi am fost curată, luminată, am privit cu bucurie ceasul ce mi i-a adus pe cei dragi alături,  am pomenit, am dăruit, am dormit, am scris, am iubit, am trăit. De mult mai multe ori decât ieri și sper că mult mai puțin decât mâine.

Hristos a înviat!