Casa visurilor mele


  
  
    Mi-am dorit dintotdeauna să am o casă pe pământ. Nu o vilă, nu o casă cu etaj, ci o căsuță așa cum am avut în vremuri de demult, în vremea copilăriei mele.
    Ai mei au fost foarte săraci, săraci și muncitori. Cea mai mare bucurie a lor a fost când au primit un lot pentru casă, un petec de pământ la margine de oraș, lângă o râpă de gunoaie. Pentru ei însemna o mare avere locul acela plin de bălării, de moloz și câini fără stăpân.
     Nu cred că ai mei știau atunci că  în viață, pentru a nu trăi degeaba, trebuie să construieşti o casă, să faci un copil şi să sădeşti un copac. Nu știau, dar le-au făcut pe toate, așa cum au știut și putut ei, fără bani mulți, fără materiale de calitate, dar cu multă dragoste și determinare. Cu mânuțele lor și-au ridicat mai întâi o cămăruță, să aibă unde-și adăposti cei patru prunci, apoi o marchiză, apoi camera mare, de bună, cum ziceau ei. 
    Cam din acea vreme sunt primele mele amintiri. Îl văd pe tata săpând în pământul lutos de dimineață până seară, scoțând găleți de pământ, în timp ce mama le amesteca cu paie și balegă de cal, turnând din când în când apă pe care o aducea de la fântâna din capătul străzii. Ridicându-și fusta mai sus de genunchi, mama pornea  un dans ciudat, care era lent la început, devenind din ce în ce mai aprig  până spre final. Dansa în lut și cânta. Frământa cu picioarele pământul acela galben și lipicios, până dispărea toată apa. Mă lăsa și pe mine uneori să intru cu piciorușele, dar mie mi se părea foarte greu să dansez ca mama, așa că renunțam repede, trecând la modelat tot felul de figurine.  
    Tata, fluierând mereu același cântec, se adâncea tot mai mult în groapa ce rămânea după ce scotea pământ, în timp ce mama, terminând de dansat, se apuca de făcut vălătuci. Vedeam degetele ei cum modelau pământul supus în dreptunghiuri imperfecte, cum le pune unul peste altul, ridicându-le tot mai sus, până dincolo de ea. 
    Eram fascinată  de felul cum se ridicau acei pereți făcuți din apă, lut, paie, dragoste și sudoare. Îmi plăcea să mângâi pereții pe care degetele mamei își lăsaseră amprenta, îmi plăcea să inspir aroma de lemn de la grinzile pe care le geluia tata pentru acoperiș, îmi plăcea să-i văd cum râd fericiți, privind cu mâinile în șolduri spre căsuța ca de povești, ridicată cu munca lor, chiar dacă prin acoperișul acoperit cu șindrilă și carton mai intra ploaia câteodată. Erau tare fericiți că aveau cuibul lor, sădiseră și un copăcel în cinstea căsuței, nu-și mai doreau decăt sănătate să-și poată crește cei patru copii.
   Numai că viața nu-i făcută numai din bucurii și realizări. Au aflat asta întro noapte de august, noapte care pe mine avea să mă marcheze pentru totdeauna, de atunci și până în prezent.
   În acea noaptea a plouat mai tare ca oricând. La fiecare tunet tresăream și-mi făceam o cruce micuță și strâmbă, imitând-o pe mama ce-și făcea cruce cu o mână,  în timp ce cu cealaltă se chinuia să aprindă fitilul unei lumânări de botez. 
    Apoi totul s-a derulat cu viteză, ca întrun vis urât. Mai întâi fulgerul ce-a luminat toată cămăruța, apoi a fost bubuitura puternică. Îl revăd pe tata smulgând o haină din cuier și dispărând pe ușa afară cu ea pe cap, revăd cinci mogâldețe încremenite în ploaie, privind spre gardul vecin pe deasupra unui morman de pământ, șindrilă  și carton. Însă cea mai dureroasă imagine este acea cu fețele palide ale  părinților mei pe obrajii cărora ploaia se amesteca cu lacrimile, săpându-le primele riduri pe față. 
      Peste câteva zile, strângând din dinți, aruncând des câte-o privire spre cer, au luat-o iar de la capăt – lut, paie, apă, sudoare. Eu am început din ziua aceea să desenez prin toate caietele, prin praful de pe stradă,pe garduri, prin vise de noapte sau în cele cu ochii deschiși, case, case cu două camere, totdeauna din piatră, totdeauna c-un acoperiș solid și fundație adâncă. Și tot de atunci îmi este tare teamă când plouă noaptea, când tună și fulgeră. Parcă tot mi se pare că urmează să se prăbușească vreun perete cu tot cu acoperiș. 
     Mi-am amintit de toate astea zilele astea, când am găsit un site cu materiale de construcție.
Doamne, ce mult mi-aș  fi dorit ca firma Coilprofil să fi existat în tinerețea părinților mei! Sigur casa noastră ar fi avut  acoperișMetigla, din țiglă metalică, care, pe lângă designul modern și montajul ușor, nu ar mai fi lăsat ca ploaia să ajungă la pereți și dincolo de ei. 
    Pentru că anul acesta firmă Coilprofil împlinește 10 ani de existență, vreau să le dăruiesc acest desen cu casa visurilor mele, alături de urările sincere de ani nesfârșiți cu succes deplin, clienți mulți și profit maxim. 
   După cum vedeți visul meu are acum noi contururi.Toată casa, inclusiv cușca lui Azorică va trebui să fie acoperită cu țiglă metalică, rezistentăcel puțin 50 de ani. Să fim sănătoși, să ne întâlnim peste 50 de ani, ca eu să cumpăr țigla de firma  pentru noul acoperiș, iar ei să-mi asigure montajul, ba chiar să-mi  dea și discount de fidelitate.  
 Dar la zece aniversar: casa visurilor mele, complet acoperită. Eu sunt cea cu codițe, dacă nu m-ati recunoscut.

        

Articol scris pentru Blogalinitiative – campania: Cu noi esti complet  acoperit  

7 thoughts on “Casa visurilor mele

  1. Buna, Maria!

    Iti multumesc pentru votul de incredere pe care mi l-ai acordat in cadrul acestei campanii 😉 Iti raman dator si daca vei avea vreodata nevoie de ajutor din partea mea (eu cochetez si cu web design-ul) te rog sa nu eziti sa-mi ceri ajutorul!
    Iti urez o zi frumoasa,
    Vlad Palas

Leave a Reply