Caleidoscopul

Photobucket
Prima mea jucărie adevărată a fost un ”caleidoscop”. Caleidoscopul acesta era un tub de carton cam de zece centimetri. La un capăt avea un orificiu prin care privirea îți pătrundea într-o lume de cristale colorate, care se schimba pe măsură ce roteai fascinanta jucărie.

Roteai încet, încet, minunându-te de formele ce luau naștere, mereu altele, și altele, cercuri și flori, figuri geometrice rotitoare, sclipitoare, de toate culorile dând naștere unor desene, care de care mai fanteziste. Ore în șir stăteam cu ochiul ațintit pe micul miraj.

În jurul meu nu mai exista nimic, nu mai eram fetița săracă ce ducea dorul unei lumi frumoase și strălucitoare, nu mai auzeam oftatul mamei, nici pe tata înjurând, spunând cu obidă : “soarele mamei ei de viață”

Aveam lumea mea,  o lume colorată, o lume de cristale strălucitoare ce mă făcea fericită, bogată. Mereu în schimbare, era o lume la mâna mea, pe care o schimbam, așa cum vroiam eu, visând că așa voi putea vreodată să schimb și lumea în care trăiam. Fiecare cristal colorat îmi era vis, fiecare imagine îmi încânta sufletul micuț, dornic de frumos.

Totul a durat până într-o zi, când nu mi-a fost deajuns să privesc. Vroiam mai mult, vroiam să știu… ce și cum. Atunci m-am hotărât să desfac tubulețul meu magic. Am dat deoparte hârtia colorată cu care era învelit, am desfăcut cartonul, cu ochii închiși ca să-mi fie surpriza mare,  și… și nu a fost surpriză, ci a fost prima deziluzie din viața mea.

Pe masa s-au împrăștiat zeci de cioburi colorate… de sticlă, simplă sticlă, și câteva bucățele de oglindă, nici alea perfecte.

Unde îmi era lumea mea colorată, mirifică? Unde îmi erau cristalele! Lacrima mea îmi devenise propriul caleidoscop, reflectând bucățele de sticlă informe, colorate, împrăștiate, imobile și reci.

Vroiam mirajul meu, dar era imposibil să mai reîntregesc ceva. Oricât m-am chinuit să lipesc totul la loc, nimic nu a mai fost ca înainte, nici în jucărie, nici la mine în suflet.

Primisem de la viață o primă lecție. Peste ani, când apărea ceva frumos în viața mea, îmi aduceam aminte ce mă învățase caleidoscopul –  că trebuie să iau totul ca pe-un întreg, să nu mai desfac nimic, oricât de frumos și perfect mi s-ar părea.

Nu mi-a ieșit totdeauna. Am rămas copilul acela ce vrea să știe mereu ce se ascunde dincolo de ambalaj… dincolo de miraj.

Cristale fel de fel, găsiți la Edy în tabel

Leave a Reply