Bufonul

Photobucket
Sunt bufon la curtea unui rege. M-a găsit regele într-o dimineață, când și-a scos câinele la plimbare. L-a bufnit râsul când m-a văzut sub o tufă de măceș încercând să-mi descâlcesc sufletul și hainele agățate de spini.

Recunosc, durerea îmi cam schimonosise fața și de-aia, el crezând că râd, a început să râdă în hohote.

De fapt, eu plângeam, dar el nu trebuia să știe asta. Ce dacă sunt bufon? Credeți că bufonii nu plâng? Și regele avea o urmă de lacrimă pe față. Ce dacă era rege! Credeți că regii nu plâng?

Eu l-am făcut să radă. Am fost și eu bun la ceva. A înțeles că-i voi fi necesar, așa că mi-a făcut semn să-l urmez.  De-atunci sunt bufonul lui. Un măscărici ce aduce zâmbete.

Nu că mi-ar plăcea să o fac pe măscăriciul…dar mi-e foame, mi-e sete și nu mai vreau sa dorm sub tufe de măceș…și chiar îmi place să râd, deși încă mă dor aminitirile din somnul de sub roze.

Mă dor mai ales când trebuie să fac tumbe, când trebuie… când trebuie să trec printre picioarele celor veniți la ospăț, când trebuie să uit că am și eu suflet căruia îi e foame, îi e sete.

Regele râde, oamenii râd, câinele mă privește cu indiferență. Eu trebuie să râd, chiar dacă deseori doare.

Trebuie să râd pentru că mi-e foame. Uneori, regele îmi aruncă câte o bucată de carne. Fericit, fac tumbe să o prind. Câinele este, însă, mai iute decât mine.

Regele râde, oamenii râd, câinele mă privește indiferent. Eu?…Eu…ce mai contează!

One thought on “Bufonul

Leave a Reply