Arta de a învinge

RTLmfb

“Barca învingătorilor alunecă pe lacrimile învinşilor”.

11737072_1708074586071504_888955744_n
Azi am primit un premiu mult visat, semnătura lui Ivan Patzaikin pe un tricou, pe o șapcă și pe-un rucsac. Pot spune ca peștișorul auriu mi-a îndeplinit o dorința mare, ducându-mă cu ani multi înapoi, undeva pe malul Dunării, unde o mana de fată a învățat să plutească între cer și apă, împotriva curentului, împotriva vântului, un caiac fiindu-i covor fermecat, iar padelele aripi ce o ajutau să zboare spre nemărginire.

Acolo, printre caiaciști și canoiști, am auzit prima dată vorbindu-se cu respect despre Ivan Patzaikin, care mi-a devenit model și tot acolo am descoperit arta de a învinge.

Prima dată am învățat să mă înving pe mine, reușind prin sport să scap de neîncrederea în forțele proprii, neîncredere ce-mi fusese indusă de cei din jur, care mă tratau ca pe-un porțelan fragil, din cauza îmbolnăvirilor mele repetate de care aveam parte tot timpul.

Cea care nu m-a tratat niciodată ca pe o invalidă a fost profesoara mea de Educație fizică, doamna Lucia Niculescu.

Singura care nu a ținut cont de dorința mamei de a mă menaja, prima care mi-a strigat la o proba de alergare – “Hai, Maria, aleargă că poți! ”.

Și am putut, și am fost foarte mândră de mine atunci când am trecut prima linia de sosire.

Și nu s-a întâmplat nimic rău, nu mi-a stat inima, nu am rămas fără aer, nu m-am albit la față, ba chiar aveam obrajii îmbujorați și ochii strălucitori, luminați de  bucuria primei victorii.

A urmat apoi momentul “selecția”, când la ora de sport, am fost aliniați în careu, așteptând să vină un antrenor de la Clubul Sportiv Dunărea, care era în căutare de viitori canoiști și caiaciști.

A venit un munte de om, care ne-a privit pe rând, cântărind parcă ceva, numai de el știut.

Pe mine m-a privit fugitiv, poate pentru că eram ultima din rând, poate pentru că eram prea mică și prăpădită, ca să prezint vreun interes.

Nu am știut atunci, cum nu știu nici azi ce m-a determinat să fac un pas în față,  când a întrebat dacă-i vreun doritor care vrea să înceapă acel sport atât de greu, dar atât de frumos.

Și iar am auzit-o pe doamna de sport spunând „Bravo, Maria, ai să poți!” Și chiar am putut, depășindu-mă pe mine, trecând peste privirile ironice ale zdrahoanelor de fete și ale vânjoșilor de băieți, colegi de antrenament cu vechime, spulberând  teama părinților mei, bucurându-mă pentru ei, că mă vedeau mai plină de viaţă ca niciodată, luptând cu nevolnicia mea, strângând din dinți când mai bătea vânt de renunțare, depășind orice obstacol ce ar fi stat în calea zborului meu între apă și cer.

seancaiac

Orele de antrenament începeau cu alergare ușoară, cu mers în pasul piticului sau saltul voinicului, cu alergări  în viteză, urmate apoi de exercițiile de forță, făcute nu cu aparate moderne cum sunt acum, ci trăgând de niște fâșii late de cauciuc, ridicând greutăți de halterofil, sau făcând tracțiuni la bară fixă, până îți cădeau picăturile de transpirație pe podea.

Urmau  zeci de flotări, nenumărate genuflexiuni, apoi iar alergare ușoară înainte de a intra în bazin, unde trebuia să înoți dus-întors, pe față sau pe spate, crawl sau cu o minge mare sub braț.

Nu urcai de prima dată pe un caiac, ci mai întâi făceai cunoștință cu un clinker, un caiac greu ce-ți solicita fiecare fibră pentru a înainta câțiva metri, după care urma prima plimbare într-un caiac dublu, mânuit de un avansat ce trebuia să-ți fie naș de botez, răsturnându-te în mijlocul Dunării.

Abia atunci te chemai caiacist sau canoist, primind ca dar de botez legitimația de sportiv. Nu am uitat acel moment unic, cum nu am uitat nici prima ieșire pe luciu într-un caiac de simplu, primul capac în care eu eram dedesubt, iar caiacul deasupra, primul cantonament la Snagov sau prima competiție, în care de data asta antrenorul meu, maistrul  Vasile Mănăilă, antrenorul acela care nu dăduse doi bani pe mine, mi -a strigat tunător: „Hai,Maria,că poți!”

A fost fraza magică ce a făcut să–mi crească aripi în loc de padele, țâșnind pe lângă rusoaicele renumite, trecând linia de sosire cu jumătate de barcă în fața lor.

Atunci apa Dunării a reflectat primul meu zâmbet de învingător, cel mai frumos zâmbet pentru că învinsesem nu numai apa, aerul, curenții, ci și apatia, timiditatea, neîncrederea în forțele proprii.

După un an de sport intensiv, eram o cu totul altă fată, veselă, arsă de soare, dezvoltată frumos, încrezătoare, plină de optimism, dar mai ales sănătoasă și plină de viață.

Anii aceia, din copilăria mea de fată a Dunării, au fost cel mai frumoși ani în care am învățat să mă bat cu valurile vieții, în care am învățat că trebuie să revin la suprafață ori de câte ori viața îmi pune capac, ani în care am înțeles că trebuie tot timpul să lupți pentru un țel și că este mare lucru să primești o încurajare la momentul potrivit.

Dar cel mai important lucru pe care l-am învățat a fost acela că sportul, mișcarea, exercițiul fizic în aer liber, sunt cele mai bune medicamente pentru a fi sănătos moral și fizic.

Acest lucru l-au înțeles și cei de pe www. Miscarea face bine, care pe 11 iulie în Brașov vă invită în Piața Sfatului, unde antrenori de fitness din țară și din străinătate vor ține Cea mai mare oră de sport.

Ora cea mare va fi de la 9 dimineața la 9 seara. Așa cum spune și anunțul evenimentului, veți avea accesul gratuit la multe activități și clase sportive:

Miscarea-Face-Bine-Brasov-2015-POSTER-v6-566x800

#Kangoo Jumps cu Ildiko Dosa
#Rebound AAS cu Dana Boros
#Khai Bo cu Adrian Borozan (Fitness Scandinavia)
#Functional Training cu Cristina Androne si Ana Maria Guther (Fitness Scandinavia)
#Steel Combat cu Fernando Gorini
#Steel Tonic cu Fernando Gorini
#Zumba cu Marius Grancea si Mihaela Opria
#Onekor cu Mihaela si Marius#Kangoo Jumps cu Ildiko Dosa
#Rebound AAS cu Dana Boros
#Khai Bo cu Adrian Borozan (Fitness Scandinavia)
#Functional Training cu Cristina Androne si Ana Maria Guther (Fitness Scandinavia)
#Steel Combat cu Fernando Gorini
#Steel Tonic cu Fernando Gorini
#Zumba cu Marius Grancea si Mihaela Opria
#Onekor cu Mihaela si Marius

Tot în acea zi va avea loc și cea de a II- a ediție a Crosului Mișcarea face bine, un cros în care puteți participa la simplu sau la cel cu obstacole.

Crosul se va desfășura pe o distanță de aproximativ 4 km, atât pentru sănătate, cât și în scop umanitar, banii strânși din înscrieri mergând prin intermediul Fundației Telekom România spre copii bolnavi de cancer de la Spitalul Fundeni.

Dacă nu veți reuși să ajungeți la munte și veți ajunge la mare, nu ratați următoarea „Cea mai mare oră de sport”  care se va desfășura pe 1 august la Mamaia, Veți găsi detalii despre ea pe miscareafacebine.ro.

Sunt convinsă că vom avea cu toții de câștigat, acel câștig ce nu se poate măsura decât în lacrimi de fericire, în zâmbete de mulțumire.

Vă las o poză, singura pe care am mai găsit-o după 35 de ani, să vedeți ce mușchi aveam și ce frumos zâmbeam.Eu sunt cea cu tricou.

11733479_976015065776161_270759888_n
.

15 thoughts on “Arta de a învinge

  1. Bravo, Maria! Foarte frumos scris! M-a emoționat povestea ta. Mă bucur că ne-ai împărtășit aceste amintiri. O surpriză frumoasă!

    • Multumesc, Adrian!Și eu m-am emoționat, scriind-o și retrâind acele momente de neuitat. Doamne ce dor îmi este să zbor într-un caiac! Am să o fac intr-o zi, chit că o să stau mai mult în apă, decât în el.

  2. De când te citesc este prima dată când aud de această latură a ta! Trebuie să recunosc, caiacul este o necunoscută pentru mine!
    Ce să spun, te aştept pe 1 august la Mamaia! Mai ales că m-a provocat şi @Adi Manea!

  3. Felicitări, Maria! Deci sportivă legitimată? Caiac? Ești plină de surprize. Știi ce mi-a plăcut cel mai mult din postarea ta? Felul în care vorbești despre profesoara ta de sport. Despre cum a știut să te încurajeze și cât de mult a contat pentru tine acest lucru. Și eu am astfel de amintiri despre profesorii mei și încă le mulțumesc. De curând am primit un mesaj de la un fost elev al profesoarei mele de română, despre care scrisesem într-un comentariu. Citidu-l, acesta a dorit să știe dacă am vești despre aceasta. Semn de prețuire peste ani, nu? De ce oare tinerii de astăzi nu au cuvinte la fel de frumoase despre dascălii lor?
    Și eu apeciez foarte mult tot ceea ce face Ivan Patzaikin pentru sportul românesc.

    • Multumesc, Roxana!Sunt multi dascali carora le port respectul și de care imi amintesc cu mare drag, începând de la domnul învățator, până la profesori univesitari. Toti au lasat in sufletul meu, urma trecerii lor, întregindu-l.

  4. Frumos şi iar frumos! Multe mai avem de descoperit despre învingătoarea Maia.
    Aş fi vrut să te văd şi eu în ultima poză……cred că araţi ca un munte…..puternică şi de neânvins!
    Şi….ai mare dreptate….sportul te face să devii un învingător…..chiar şi în lupta cu viaţa.

    • Mai am multe ținute la secret.O să le citești peste 50 de ani în cartea de memorii pe care ti-o voi darui cu autograf.Cât despre poză…sunt eu, cea care o știi.

  5. Frumos si emotionant…M-ai facut sa-mi amintesc si eu de orele lungi de antrenament …facute cu mare drag…Doar incalzirea era de 4-5 km…si incheierea la fel…Iarna, dupa ce terminam antrenamentul si ma intalneam cu Dora, (…care apoi mi-a daruit doi copii …)se minuna cum ieseau aburi din hainele mele…Amintiri tare placute…Era tare frumos…Acele clipe, in care trebuia sa dai totul, pentru a incerca sa invingi, cred eu, ne-au facut “incalzirea” pentru cursa vietii de mai tarziu …Ma bucur Maya …

    • Mulțumesc, Iulian!Acum înțeleg de unde vine dorința ta de a învinge tot ce-ți stă în calea binelui tău.

  6. Trebuie intr-adevar sa primesti o incurajare cand trebuie. Sa nu uitati asta! Si sa nu uitati ca sportul nu face rau nimanui. Nici un sport.

  7. Asta da surpriza. Dar nu ma mira nimic. La cum te cunosc si te simt eu. M-ai emotionat si ne-ai aratat ca aparentele sunt doar aparente si nu realitate. Realitatea e mereu dincolo de aparenta.Luptatoare cum te stiu. Miscarea, sportul, dau o energie si mai ales un respect de sine crescut.

  8. Pingback: Plec la mare | Copacul cu vise

Leave a Reply