Aroma fericirilor trecute


“Amintirea e o seră a fericirilor trecute”

 Lucian Blaga

O amintire, un vis, o aromă. Fiecare amintire are o mireasmă anume, o aromă venită de undeva de departe, aromă de suflete și locuri, de drum de început și de sfârșit. Aromele imprimate în memoria afectivă a sufletului sunt butoane pe care apăsându-le, se deschid niște uși magice prin care păsările nostalgiei ies la lumină purtându-mă înapoi, în trecutul meu.

Fiecare ușă mă-ntoarce prin timp, prin destin, într-un loc anume, în vremea copilăriei mele, pe care o asemăn cu un vitraliu frumos colorat în care fiecare bucățică de sticlă are o poveste. Cea mai frumoasă poveste are formă de icoană.

Icoana bunicii mele, căreia noi îi spuneam mămăița. Un amalgam de senzații se năpustesc asupra mea ori de câte ori gândul mă poartă pe ulița copilăriei, spre casa în care am petrecut cele mai frumoase vacanțe, înconjurată de blândețea și răbdarea ei. Era ceva sfânt în casa bunicii mele, toate decurgând în mod firesc, în tihnă și cu-n rost anume.

Amintirile mele au miros de busuioc și mere ce se răspândea de cum deschideam ușa “camerei de bună”, miros de regina nopții de la florile din fața casei, de pelin de la săpunul de rufe făcut în curte, de roșii rupte după curpăn și mâncate cu sare. Îmi amintesc de mirosul din beci răspândit de cartofi și de butoaiele cu vin, de fânul proaspăt cosit sau de fumul scos de viața de vie pusă pe foc, dar mai ales de mirosul mâncărurilor care aveau un gust cu-o savoare aparte.

Am întâlnit și mai târziu aromele de la țară, am mirosit îndelung pelinul pe câmp sau fânul proaspăt cosit, am regăsit mirosul florilor de grădină și-al firului de busuioc, dar niciodată nu am găsit gustul mâncărurilor pe care le făcea mămăița.

Erau mâncăruri simple, “de frupt”, cum spunea ea la cele cu carne sau de post pe care acasă le lăsam totdeauna neterminate, lucru care nu se întâmpla la țară. Bătaie de linguri era în ceaunul din care răsturnase pe un fund mămăliga aurie și peste care turnase lapte proaspăt. Râcâiam fundul ceaunului până-l făceam lună.

Borșul de fasole aromat cu mult leuștean era un deliciu. Acasă nici nu mă atingeam de el, acolo ultima sorbitură o luam ducând castronul la gură. Apoi urma desertul… turte coapte pe plită, peste care puneam zahăr sau magiun de prune, sau chiar nu puneam nimic. Mâncam până ne făceam ca niște greierași, mai beam și-o cană de apă de la fântână și apoi somn de voie în camera de la drum din care mămăița izgonise cu un prosop toate nesuferitele de muște.

Cel mai mult îmi plăcea masa de duminică. Se știa că pentru masa asta trebuia sacrificată cu-o zi înainte o găină, o rață sau un cocoș pintenat. Totdeauna se făcea ciorbă, ostropel și ca desert gogoși.

Parcă o văd pe mămăița cu mersul ei legănat, îndreptându-se spre grădină, de unde aduna în pestelcă tot ce avea nevoie pentru ostropel – roșii, ardei, mărar, pătrunjel, ceapă. Punea ceaunul pe pirostrii, sub care ardea un foc domol făcut din lemn de salcâm și viță de vie, turna ulei și punea bucățelele cele mai bune de la pui – pieptul, copanele, rânza, ficățelul.

După ce se rumeneau, călea ceapa puțin cu ardei și roșii, le stingea cu bulionul desfăcut cu apă, punea carnea de găină și le lăsa să fiarbă încet, încet, până ce se înmuia carnea. La urmă punea usturoi, piper sau chiper roșu, lua ceaunul de pe foc și îi punea pătrunjel verde deasupra. Aroma ostropelului se răspândea în toată curtea și dincolo de ea, făcându-mi o foame de lup. Nu lăsam mămăliguța din mână până nu era farfuria lună, bună de pus în dulap.

Ei bine, ciorbă cu gust ca la țară am mai mâncat eu, dar ostropel ca cel de atunci nu am maimâncat până zilele acestea. Am încercat, peste ani, tot felul de rețete, am schimbat cantitățile, am pus ingrediente aduse de la țară. Nimic! Nu era gustul ostropelului făcut la ceaunul din curte. Asta până într-o zi când a venit mămăița la mine și mi-a spus marele secret:

“Răbdarea, maică, răbdarea este secretul. Trebuie lăsate să mijotească la foc mic până se împrietenesc la cataramă toate câte sunt puse în ceaun, dar cel mai important este sufletul pe care-l pui atunci când gătești pentru cei dragi.”

Apoi, draga mea mămăiță, răbdare aș avea eu, dacă aș avea și timp. Timpul ăsta ne aleargă ca nebunul. Ăsta-i secolul vitezei. Pe toate le facem din fugă. Mâncăm din fugă, dormim pe fugă, iubim pe fugă.

Îmi trebuia neapărat un cuptor. Un cuptor  încorporabil de ultimă generație, care să consumă foarte puțin, cu 12 programe de gătit,  cu rotisor, grill, iluminare interioară.

Cel pe care l-am cumpărat avea buton de aprindere electrică și un ceas digital pe care puteam să-l programez la câte minute voiam eu, putând în acest timp să mă ocup și de prepararea aluatului pentru gogoși, ba să plec și până-n piață după pătrunjel proaspăt.

Prima aromă cu care am inaugurat cuptorul a fost, evident, ostropelul cu gust de neuitat al mămăiței. Am pus tot ce trebuia, inclusiv dragoste și răbdare, am introdus tava în cuptor, am apăsat un buton… și gata, instantaneu s-a deschis ușa aceea magică care mă ducea pe tărâmul copilăriei cu amintiri și  minunate arome.

Vremurile acelea s-au dus pentru totdeauna, dar amintirea lor se va pierde doar odată cu mine, sau cine știe, poate va rămâne și-n urma mea vreo rețetă pentru amintiri de neuitat. Poate chiar asta.

5 thoughts on “Aroma fericirilor trecute

Leave a Reply