Înconjurată de tăcere,
ce zid îşi face tot mai sus
mă-mbie moartea în dantele
c-un răsărit după apus.
M-a ispitit cu-o nemurire
şi m-a atins cu gheaţă.
a tresărit cand a văzut
dorinţa mea de viaţă .
O Ana sunt, m-am închinat
paşind printre ruine
cand din tacere tu m-ai luat
şi m-ai zidit în tine.
Iubita mea de peste timp ce-ai re-nviat visarea,
Te-aştept pe piscuri de Olimp să-mi netezeşti cărarea
Spre verzi grădini cu flori de tei,cu crini şi gladiole,
Să schimbăm mitul, azi, de vrei – tu, Ana…eu Manole.
Fără-ncercări,aripi de ceară…doar un vulcan de viaţă,
Iar noaptea ce-o trăim – să tindă etern spre dimineaţă.
Când noaptea ne-o dorim mai lungă,să nu se mai termine,
Vom şti că zorii or să ne-ajungă…şi ziua ne-aparţine.
Ce repede-a trecut o vara cu tine
un veac de iubire,un veac plin de foc
un vis ce nu mai vreau sa se termine
cand timpul il rog sa ramana pe loc.