Intr-o seara …m-am apropiat de marginea unui lac …vroiam sa-mi ucid …griul din suflet, inecandu-l in albastru.Valurind fin m-a intampinat soptindu-mi un cant de alint. Am facut liniste in mine sa pot sa aud, sa pot sa-nteleg.I-am ascultat cantecul venit din adancuri si-am vrut mai mult …tot mai mult …M-am apropiat teamatoare …si tot cu teama mi-am atins talpa de cristalul pur ce reflecta mii de stele stralucitoare. Am simtit mangaierea rece pe talpa ranita de pietrele drumului spre niciunde. I-am auzit chemarea soptita de-o trestie ce-n alta viata fusese sora cu mine … si iar am vrut mai mult, tot mai mult… Cu cat inaintam cu atat albastrul era mai cald… raceala era doar la suprafata. Albastrul mi-a ajuns la glezna …la genunchi …si tot mai sus… si tot mai cald…in dreptul inimii …apoi …vrajita de cantecul venit din adancuri …nu am realizat cand am fost acoperita cu totul. Ii apartineam …Nu !..nu am murit …am devenit nufar… cu radacini… in albastru. Asta ai insemnat pentru mine…lacul meu albastru ce mi-ai alinat neiubirile, neimplinirile.
Sufletului tau frumos,inchinare…
http://www.youtube.com/user/OrchidsNights#p/u/33/Yb09DgFaLAA
<< LA SCHIMB>> – GHEORGHE APETROAE SIBIU
Din volumul « FULGERÂND TĂCEREA »
E-o zbatere a cerului..roi de lumini din lung descântec,
iar tu, în lungă toamnă ca mucenicii pe vetre de mulţime,
le spânzuri lor trăirile – iertările- n copacul pomenirii !…
Eşti gândului ceresc sămânţă- de când răsări pe al lor rug
în pale de lumină din fraze încâlcite,din fluvii de surâs
sorbi spaima lor – dulceaţa ruginie din potirul frunzei !…
Şiroi de lacrimi, le înlănţui elitre de astâmpăr în închipuire…
Ele-ţi dau nelinişti, cu-vântul colţuros pe umerii de Sfinx,
tu le oferi în schimb smaraldul mării, cerul adamit…
Apari stibinic Totului, un fulger pe crestele-n crisoberil,
s-ajungi la ele, fără ale şti, te-ndrepţi o rază sub cruci grele
de milă şi ispite, urci stânca sură în plutire şi-n cădere
cu luviile din plămada ta în cerul lor creşti rodosite stele,
înflacărând xilinic umbrele din jur seduse de sublim :
răsfăţul lor – corole ce ascund viclean plăcerile-ţi din chin…
Jurându-ţi, ştii că mint cum nimfele-ntr-un cor de harfe…
Şi -atunci îţi de suflet clipele ciobite, sărutarile din urmă,
tu le colorezi trezia, sângerându-ţi durerile pe brumă…
Li-i chipul scris în jasp şi-n travertin şi lutul li-i încins
de razele-n apus, purtând credinţei pure aură-n destin…
dorinţa lor o porţi şi, pogorând în ele-nmiresmezi cu dor –
noi înfloririle în duh…miresmele-ţi le porţi în somn,
smerenii în lazure roze îţi scuturi grav anterele în vise,
cu vrerile ascunse–n cântec guşti harul din tăria lor,
sporind lumina în treziri apusul, fulgerând pe câmpuri!…
Ele-ţi dau în negru lumunări, tăceri, ingeri de lut,cer gri,
tu mângâi frunzei, aura şi sorbi zăpezii roua de pe crini…
şi prinzi curaj când lângă tine sporesc vocile dulci
din hiacintul har, narcise în nădejdile de nou balsam…
Invrednicindu-te pe drumul razei calde , părăsit te pierzi…
Descolăceşti luminile -n cărări…pe gura cerului te verşi,
primind îmbrăţişări de ramuri şi atunci, grăindu-le ales
se caţără de tine spinii amorul mincinos – recele rest …
Dar tu, în toată grija lor le nărui , prin tăcere, chinul !…
Ele-ţi dau norii, luminile reci, ceaţă pe ceas, venin uitării,
tu le oferi ne-uitării, ochii- iubirea de libertate a mării …
În patul lor pustiu, imaculat se lăfăieşte- n umbre praful,
cum liniştea în sălciile cu pletele în tânguire, plânsul
cu hohot- seva lor, să le asculte cerul creşterea ]n trupul firii,
le lăcrimează frica de- a iubi luminile de-abis şi-i vina ta
când cresc din îngeri, heruvimi, din dimineaţă, strălucire…
Li se înclină –n rugă adevărul, glas înălţând şi sfânt grăind
stele-nflorind duhul corolei ne-atinse cu împătimire !…
Ele-ţi dau zvon de ne-linişti, ciobite clipe şi asfinţitul,
tu le oferi desmin anotimpul sângelui în pleoapa răsăritului …
Din sufletul lor angelic în adânc, demn de-nălţare, la schimb,
admiri cum ele-şi izvorăsc cu-vintele sfinţite într-un sirenic glas-divin !..
DORINŢĂ
Atât ţi-ai dorit, Casandră,
din seducătorul tău Fiind:
Jumătatea citrin – andaluză,
lumină siderală – femeie
cu chip de clepsidră -,
curgând în veneric prisos,
cascadă pe pleoapele clipei,
pe vrerea – ţi în prunc,
travee de vis infinit!…
– Profetic, cerul să-şi şiruie
din al toamnei granat potir,
ne-începutu-ţi ciobit
şi-nsângerat,
în irişii lui, rostogolit
în eternul păcat…
să-ţi cauţi din oricând şi oricât
oriunde dorit
tot altul, bărbatul, Fiindul,
de vrerea-i – vrerile tale:
purtat în buiecii, chinuit,
doar atât ţi-ai dorit…
– Muritorului, despre iubire
să-i înşiri cu Cuvântul,
să-i desfaci larg aripile
revederii,
desminul cerului blues – gri,
în demult rece seninul
ce din copilărie l-a robit…
– zâmbetul jumătăţii tale
odrăslite din jumătatea lui,
freamătând în ea, nesfiit,
briză de nesfârşit surâs
prin făptura primăverilor tale,
femeie vis, ţi l-ai dorit
vântul întors ce topeşte
cu-vântul rece al trecerii
celui ce calcă tot apăsat
şi fără de număr, treptele
locului din al tău gând…
singur…
îşi coboară trecutul…
suflet smaragd în sufletul
zăpezilor aduse din munţi
pe un pelagic răcoros
nisip … mulţimile cu glas
de rece regală lumină !…
Ofelie, îi eşti şi-i pluteşti văl
albastru de flacări
din Munţii Venerei, cei de cerul
deschis întrepătrunşi…
Însăşi, stelele, febleţe aprinse
clocotesc în boltă frenetic
flamate de iubirea lui …
-Casandră înţeleaptă, tu,
din inima-ţi, din fiorul sincer,
în bătătura timpului scurs
tot lui îi răsari , înflorind
tot din jumătăţi de astre,
albi liliecii, pe ultimul drum,
crinii zărilor tale albastre…
în rest…dorul de alt alint…
Din arcadele largi ale tidvei
ce i-ai descoperit-o târziu,
pe poldul părăsit, pe alt grind,
ţi-au răsărit şi inflorit zorii
Totului în numai cerul lui:
Neînceputul, profetul Iris
pe calea altui Fiind!…. G.A.S.
THE PHILOSOPHI OF SILENCE
– by Gheorghe Apetroae Sibiu
Coordonarea traducerii în limba engleză:
anglicist universitar doctor Clementina Mihăilescu
As days went by and into encounters did they turn,
you-ve finally got clear
that her passion-flared eyes
may only soothe
of hidden words in a heanvenly sea-s waves
that it is so natural and fine for you
to carry your light
below the pomegranate trees and through the blooming snows,
its silence to undo,
and then hastily to wrap it up
and cover wat she-s got yet best
by the widest gown made up of morning stars.
Then, driven by the first of lusts.
Corollas you shall bring and lay before her feet,
and later snow and harmony
are to be found , on the sky shore,
shadowed by journeys
and in the end,
so full of life, the unborn dawn shall come,
as mystic emeralds.
FILOSOFIA TRECERII
Gheorghe Apetroae “Dimineaţa serii”
Cu zilele ce cresc în revederi
ai înţeles că ochii ei
aprinşi de omenesc
se potolesc
în valurile unei mări celeste
de adânci cuvinte…
că e firesc
sub rodii, prin zăpezi de flori,
lumina să îi porţi,
tăcerea să-i dezlegi
şi s-o îmbraci devreme,
apoi, să îi acoperi
tot ce are pur
cu cel mai lung veşmânt
din dimineaţa stelelor…
venust al primei voluptăţi,
corole să-i aduni
şi să i le aşterni
ninsori de armonii
pe ţărmul cerului, de treceri troienit;
smaralde de mister:
vii, zorile din ne-nceput!…
G.A.S.
ANIMA MUNDI SAU DESPRE UN ADEVĂR
Forţa sufletului nu este de ajuns fără
cunoaşterea adevărului, Rene Descartes P.S. XLIX (49)
Pe când simţirea amiezii o sorbi curată din al secundei
pocal şi cercul i-l rupi, înşiroind-o pe frunţi stelare,
ochii săi de vultur: ruguri săgetând primăveri în altare,
hăruiesc vieţi în duhuri şi cresc din fiecare floare…,
pe osia de lut crinii aprinşi în fiorii clipelor se desfloresc
când Nefiinţa, la trecerea-n fiinţă, din genunchi se ridică…,
o săruţi prea clară-n oglinzi, pe braţe-o porţi ca pe zână:
clipă în ploi de stele, a ismă mirosind, o linişte peregrină…
Ea, o pajură în zi, să se întoarcă solară şi austră în aripi
în lumina visului tău să zboare la slobozirile din vamă
sub nori apoteotici, în buiecii ascunsă şi-n destramări de mit,
e stăpâna a oricărei vieţi, o veghe-n duhul plânsului pământ…
Că zorii ruginiţi de lipsa lui sunt ninşi şi prăfuiţi pe vrere,
prin fire unduiesc plăceri nebune, ca-n ierbi să le adulmeci
şi-un crug să-l irizezi adamic, în noima ploilor rebele
sub pleoape-n lăcrimaţi cu ochii plânşi de umbre şi de stele…
Tu, anima mundi, trecerea din clipe, stelară, liră divină
ce susuri cu sângele nins pe cântecul izvoarelor celeste,
curgi înflorită- buchete de raze pe văi buiece-n buiestre,
te-nalţi paternă-n tulpină de cuget şi-n lacrimi, senină…!
Simţirea curată ţi-o sorbi gând al clipei, ambrozie-n pocal-
cuvintele sângerânde-n amiezi le zideşti în temple solare,
ca TOTULUI, în tine şi-oriunde dedus, hăruit cu mister
să-i pipăi hapsin răgazul şi să i-l scoţi de sub lespezi de cer…
Sibiu, 11.09. 1989
Fantasme – Shadows
Gheorghe Apetroae, Sibiu
La altarul copilăriei, întors,
cânţi în el bucurii, cerului
cum şi atunci cu serile senine,
zborul gând al Polarei,
neînţelese priceasne lungi
cu glasul duhului întors,
de repezi celeste izvoare!
Cu ele ademeneai în hău
inimile calde ale stelelor
pe care lesne le coborai
din cinabrul bolţii pe lunci
şi le păstoreai cu Procyon
printre cireşi şi mălini …
le adăpai privirile în pârâul
din Ursa Mare – pe fiecare,
din potirul sfânt al bulboanei…
iubeai bucurile de atunci –
turma Licornului în plutiri
la tremurul bland al brizei
şi alte sfinte pline semne,
precum a tinerei Cyrene,
de brâu cu vrerile-i stelare
în rutul cerbului pe zare…
Le buciumi dreptul lor şi – acum-
Ecou din lunci cu flori şi stele –
lumina stâncii din nevreme
întoarcerea-ţi din cel de-atunci:
– prezenţă-n treceri, implacabil
pe aceeaşi strâmtă trecătoare!
PRIMITIVA ICOANĂ – THE PRIMITIVE ICON
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Din volumul “Versuri alese / Selected Poems”
sau “ Greutatea sângelui”, Editura ULBS, 2015
Ca s-o subjugi, îi răstigneşti
fiinţa pe-o icoană-albastră,
i-aduni lumina şi-I furi evul,
tot semănând pe cer alt cer,
o creşti în el- tâlhar adamic…
spre turnul crist când o îndemni
la-lcovul cald al închinării
din japsul marmorei selene,
i-oferi în rost iubiri lactee,
prin vene-i sângerând cărări…
tăcerii, mag, i-alergi fiorii:
În vocea plânsă – noi ecouri-
galactic silf siren pe larguri,
creşti tot plăcerile de margini
pe vidul care-l scazi cu zorii…
lumina de i-o sorbi din poală
în nostalgii şi-o porţi icoană
în eritrin, o săruţi goală
pe frunte, albi irişi să răsară
şi Luna-n straie chihlimbare
din valuri de topaz, smaralde
Înşiri pe-ntinsu-i să-l acoperi…
eşti firea-n ea, tremolă-n patimi
cu-n crug în dioptaz, sălbatic,
stea-n galaxii cu chip romantic….
Sibiu, 3.03.1988
DISERTAŢIE LA PORŢILE METAFIZICII sau despre cântecul din neînceput …
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Pământ, în paşii tăi merg mulţi spre ne-nceputuri –
pe-adâncul larg din gând, prezenţa le-o frămânţi-
un rostogol de lacrimi nins prelins pe glaciare scuturi-
nisipul tău e şi al lor, e gând al frunţii de-mprumut…
Spuza din arderi în tentacole fură astrei lumina
din foste mări smaralde, carnalică inundă cu flori
din raze în purpură, cerului, să-i despletiţi cununa
la fiecare pas, împreună, răsfrângeţi visele în culori…
Cald, zâmbetul stelei, izvor al fiinţei, îl scurgeţi
de cangrene albastre-adânci şi de neguri stibine-l goliţi
de nelinişti, în tine şi-n ei, le purtaţi spre a le stinge-
ecou din primul val, însem de star pe andezite stânci…
Mai liberi, pe braţul iubirii înmuguriţi împreună
din seva ţărânei îţi urci nisipul mai lesne-n cuvânt:
nectarul i-al rozei-fiorii în lacrimi-gândul razei sorbit:
vlaga din amfore tremole, e sincerul neînceput….
La botezul celest îi petreci, cu ei, sămânţa şi rodul-
din cutremure mereu înfloriţi, fiecare, universul în voi-
corole azure pe tot neînceputul – în voi răsădindu-l
spre creştere-n violetele astre, fără a privi înapoi…
Dar cenuşa mâinilor tale – din mâinile lor, zâmbeşte,
se sărută cu norii în prasen şi cu bolta, pe rând…,
printre degete curg torenţi de lanuri travertine:
în rouă, clipele pe care le sorbi – sunt trecutele lumi…!
La un loc, vă mistuiţi flăcări din flăcări, în crug reaprinse
să vă priviţi cu ochii liliacului andaluz, abia înflorit…,
pretutindeni e un gând, jar din eros, în care-şi frământă
fiorii, nisipuri crisale, cântând adâncului din neînceput…
ELEGII ÎN IMAGINI – SUB ZODIE
Gheorghe Apetroae, Sibiu
– Ți-ai închis calea în acest umed amurg
prea aproape de sufletul tău nevindecat
pătruns de un gol crescut al pământului
cu limpeziri pe litic rece adânc, un recif
e ultimul gând văzut cum pleacă-n uitare…!
știi să-l alinţi și să-i furi ecstatic
aura privirii reci în risipire, Lunei…
Te încântă cu neantul, tresare dezvelită
de braţele cerului, gârbov cărunt
mereu pipăind sânii de gemă al stâncii,
conici încrescuți în milerice flăcări –
cum izvorul vieții în clocot de irişi…!
E timpul opririi la altă margine a sinelui
nevăzut plâns în marea cursă a viselor
ce odihnesc în iubirea de înalţimi, din care
cu aripi solare, pe auriile larguri deschise…,
cu ochi înscânteind pe azurul în iureș,
vulturul coboară cerul în tine –n nefrică
clonţu-şi înfinge în inima ta pustie de înger,
sfârtecând-o ca pe o zare ceruită în fulgere,
în bucăţi stibinice, sângerând lumină…!
Îți înfierbânți în sărutul bacantei ideile
freamătând sub călcâiele zodiei nisipul
tău bolnav de plăcerea neliniştii mării…
Ți-ai plumbuit chipul cris în adamice oase,
descarnate în firesc de carnalul luminii …
miezul lor e un cuprins distrus în zodii –
idolii sufletului înfrigurat, bolnavi, boracii
și obscuri rostesc din adâncul semnelor…
Ți-alunecă din tidvă, zuruie în tine pământul…
să crească-n pustiu, în luptă umbrele plâng,
zac pe runa lâncedă de facere, oseminte
din drepte cuvinte în verduri înflorite
cernite cu crini clipele-nchise în ele, văzutul
îl împarţi cu cel revenit din alt nevăzut,
spre vindecări de taină și cuget, iar iubirii,
în care crezi, Neînceputul i-l ascunzi în surâs …!
G.A.S.